Războiul Polono-Sovietic (februarie 1919 – martie 1921) — în limba poloneză denumit și („Războiul bolșevic”) — a fost un conflict care a opus RSFS Rusă pe de-o parte și a Doua Republică Poloneză și Republica Populară Ucraineană pe de altă parte pentru controlul teritoriilor care corespund în mare în zilele noastre Ucrainei și Belarusului. A fost urmarea operațiunii bolșevice cunoscute ca „Obiectiv-Vistula” pentru ocuparea teritoriilor abandonate de armatele germane din așa numita regiune Ober-Ost în urma retragerii de la sfârșitul primei conflagrații mondiale.
Józef Piłsudski, șeful de stat al renăscutei Polonii, a considerat că sosise momentul pentru extinderea granițelor țării cât mai departe spre est. Această acțiune ar fi trebuit să fie urmată de crearea unei federații a statelor central și est-europene „”, în care Polonia să aibă un rol conducător. Federația trebuia să asigure securitatea noilor state europene împotriva imperialismului renăscut german și rus. În acest timp, Vladimir Ilici Lenin considera că Polonia nu este decât o piedică în calea asigurării ajutorului bolșevic pentru partidele comuniste europene dornice să declanșeze revoluții proletare.
Până în 1919, forțele poloneze cuceriseră controlul asupra celei mai mari părți a Ucrainei apusene după victoriile repurtate în războiul polono-ucrainean. Efemerul stat vest-ucrainean condus de Evghen Petrușivici nu a putut rezista într-o regiune revendicată atât de polonezi cât și de ucraineni. În paralel, în regiunea fostului Imperiu Rus locuită de ucraineni, Simon Petliura a încercat să apere statalitatea Republicii Populare Ucrainene. În acest timp, bolșevicii câștigau bătălii importante în cadrul războiului civil și au început să își îndrepte atenția către apus. În acest context, forțele lui Petliura au fost obligate să se retragă în fața atacurilor Armatei Roșii, păstrând controlul doar asupra unui teritoriu restrâns în Podolia. Spre sfârșitul anului 1919 s-a format un front clar după ce Petliura a decis să se alieze cu Piłsudski împotriva dușmanului comun. Ciocnirile de frontieră au degenerat într-un adevărat război odată cu declanșarea de către polonezi a unui atac de amploare în interiorul teritoriului ucrainean în aprilie 1920. Contraatacul bolșevic a respins armatele poloneze spre vest, până în fața capitalei Varșovia. În acest timp, liderii naționaliștilor ucraineni în frunte cu Petliura au fugit în Europa Occidentală. Capitalele occidentale au început să fie tot mai preocupate de o posibilă victorie rusă, care ar fi făcut posibil marșul victorios al Armatei Roșii în Germania. Pentru ajutorarea Poloniei a fost înființată Comisia interaliată în Polonia, o misiune diplomatică creată la inițiativa premierului britanic David Lloyd George.
Victoria rușilor la Varșovia părea un lucru cert dar, pe –, polonezii au câștigat o victorie neașteptată – „Miracolul de pe Vistula”. Acest succes a schimbat cursul războiului. În fața impetuoasei înaintări poloneze, sovietele au cerut o încetare a focului în .
Tratatul care avea să pună capăt în mod oficial războiului a fost semnat la Riga, pe . Pacea de la Riga a împărțit teritoriul disputat între Polonia și Rusia Sovietică.
Diferite nume sub care este cunoscut războiul. Data de începere a luptelor Războiul este cunoscut sub mai multe nume. „Războiul polono-sovietic” este poate cel mai des întâlnit, dar poate produce confuzii, de vreme ce adjectivul „sovietic” este de obicei folosit în legătură cu Uniunea Sovietică, care, spre deosebire de Rusia Sovietică, nu a existat în mod oficial până în decembrie 1922. Se mai folosesc și alte denumiri: „Războiul ruso-polonez [sau Războiul polono-rus] din 1919-1921”Vezi de exemplu Russo-Polish War în Encyclopædia Britannica„The conflict began when the Polish head of state Józef Piłsudski formed an alliance with the Ukrainian nationalist leader Symon Petlyura () and their combined forces began to overrun Ukraine, occupying Kiev on 7 May.” (pentru a-l diferenția de alte războaie polono ruse) și „Războiul polono-bolșevic”. Literatura de specialitate poloneză denumește acest al doilea conflict „Războiul bolșevic” (). Autorii polonezi mai denumesc acest război și „Războiul din 1920” ().De exemplu: 1) 2) 3)
În unele lucrări istorice poloneze se mai folosește și denumirea „Războiul din 1920” (în ), în timp ce unii istorici sovietici au folosit denumirea „Războiul împotriva Poloniei Albe”, pentru ca alții să considere această conflagrație ca parte a „Războiului împotriva intervenției străine” sau a războiului civil. Documentele rusești ale vremii menționau simplu conflictul drept „Frontul polonez” ().
Există anumite controverse legate de data de început a războiului. Articolul din Encyclopædia Britannica folosește perioada de timp 1919–1920, dar subliniază că „Deși au existat ostilități între cele două țări în cursul anului 1919, conflictul a început când șeful statului polonez Józef Pilsudski a format o alianță cu liderul naționalist ucrainean Simon Petliura (), iar forțele lor combinate au început să cotropească Ucraina, ocupând Kievul pe .” „Internetowa encyklopedia PWN” pe de altă parte, dar și unii cercetători occidentali precum Norman Davies consideră că anul 1919 este anul de început al războiului. Data la care s-a încheiat războiul este considerată ca fiind 1920 sau 1921. Dacă în toamna anului 1920 a fost semnată o încetare a focului, tratatul de pace de la Riga a fost semnat anul următor, în martie.
Este adevărat că evenimentele din 1919 pot fi descrise drept conflicte de frontieră și doar la începutul anului 1920 amândouă părțile și-au dat seama că sunt de fapt angajate într-un război în toată regula. Totuși, evenimentele care au avut loc în 1919 sunt o parte esențială a războiului care avea să înceapă anul următor. Concluzia ar fi că evenimentele din 1920 sunt doar o consecință logică, deși nu neapărat previzibilă, a preludiului din 1919.
Preludiu
thumb|right|200px|Împărțirea Poloniei din 1795. Suprafațele colorate reprezintă teritoriul Uniunii polono-lituaniene în perioada de maximă putere. Teritoriile colorate cu albastru închis au fost luate de Regatul Prusiei, cele cu verde de Austro-Ungaria, iar cele cu roșu de Imperiul Rus. Regiunea în care s-au desfășurat luptele este aproximativ cea a Ucrainei și Belarusului contemporan. Până la mijlocul secolului al XIV-lea, această regiune era partea a statului medieval Rusia Kieveană. După o serie de războaie distrugătoare și invazia mongolă din 1240, aceste teritorii au devenit ținta expansiunii Regatului Poloniei și a Marelui Ducat al Lituaniei. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, Kievul și regiunea dintre râurile Nipru, Prîpeat și Dvina au fost cucerite de Lituania. În 1352, Polonia și Lituania au împărțit între ele Cnezatul Galiției-Volînia. Prin Uniunea de la Lublin din 1569, o parte a teritoriilor lituaniene din Ucraina au trecut în stăpânirea coroanei Poloniei. Între 1772 și 1795, cea mai mare parte a teritoriilor locuite de slavilor de răsărit a trecut sub stăpânirea Imperiului Rus în cursul a ceea ce este cunoscut ca procesul de partiționare a Poloniei. După Congresul de la Viena din 1814–1815, cea mai mare parte a Ducatului Varșoviei a fost transferat sub controlul Rusiei."Соединение последовало явно в ущерб Литве, которая должна была уступить Польше Подляхию, Волынь и княжество Киевское", Соловьев С. «История России с древнейших времен», ISBN 978-5-17-002142-0, т.6, сс.814–815
În 1918, odată cu sfârșitul Primului Război Mondial, harta Europei Centrale și Răsăritene s-a modificat în mod drastic. Cum înfrângerea Germaniei a distrus planurile ei de creare a statelor marionetă din Mitteleuropa și cum Rusia se afunda în vâltorile războiului civil, noile state apărute pe ruinele imperiilor au văzut o șansă reală de obținere și consolidare a propriei independențe, de cele mai multe ori prin luptă. Pe de altă parte, rușii considerau toate aceste teritorii ca fiind provincii rebele rusești, vitale pentru securitatea lor, dar nu au fost capabili să reacționeze corespunzător, în condițiile în care Rusia era slăbită și în plin proces de constituire a Uniunii Sovietice prin revoluție și război civil. Conferința de Pace de la Paris din 1919 nu a rezolvat în mod clar problema frontierei răsăritene a Poloniei și a considerat Linia Curzon doar o graniță temporară, a cărei trasare a fost motivată de existența unei „indiscutabile majorități etnice poloneze”. Participanții nu au reușit să găsească o soluție negociată la revendicările teritoriale divergente.
În același timp, odată cu succesul Marii Revolte poloneze din 1918, Polonia și-a recucerit independența pe care o pierduse în 1795 odată cu a treia împărțire. După 123 de ani de stăpânire străină, (rusească, germană și austro-ungară), a fost proclamată a Doua Republică Poloneză. O bună parte a teritoriilor noului stat polonez a fost pentru o lungă perioadă de timp obiectul conflictelor dintre Polonia și Rusia.
Polonia nu era singura țară care se folosise de șansa dispariției marilor imperii la sfârșitul Primului Război Mondial. Odată cu prăbușirea Imperiului Rus și cu dispariția autorităților militare de ocupație, practice toate noile state apărute fost implicate în conflicte pentru desenarea frontierelor. Regatul României a luptat cu Republica Ungară și cu Ungaria Sfaturilor pentru Transilvania, Regatul Iugoslaviei cu Italia pentru regiunea Fiume, Polonia cu Cehoslovacia pentru o parte a Sileziei, cu Germania pentru Poznań și cu ucrainenii pentru Galiția. Ucrainenii, lituanienii, letonii, estonii și belarușii au luptat între ei și cu rușii pentru consolidarea independenței. În această perioadă, comunismul și-a întărit influența în Europa și a dus la izbucnirea unor revoluții în Munchen, Berlin, Budapesta și Prešov (Slovacia). Winston Churchill avea să comenteze: „Războiul giganților s-a încheiat, războiul pigmeilor a început”. Toate aceste conflicte, cu excepția celui polono-sovietic, au fost războaie de scurtă durată
Războiul dintre polonezi și ruși a izbucnit mai degrabă din întâmplare, deoarece se pare că nimeni din Rusia Bolșevică sau din Republica Poloneză nu plănuise în mod deliberat declanșarea unui conflict armat. Polonia, al cărei teritoriu fusese unul dintre cele mai importante câmpuri de luptă ale primei conflagrații mondiale, era instabilă din punct de vedere politic. Polonezii câștigaseră după un război costisitor luptele cu Republica Populară a Ucrainei Apusene și era angajată deja în noi conflicte cu Germania (Insurecțiile din Silezia) și cu Cehoslovacia. Rusia revoluționară luptă în acel timp pentru respingerea contrarevoluției „Albilor” și intervenției puterilor aliate. Dacă primele ciocniri de frontieră dintre polonezi și ruși au avut loc în februarie 1919, a trecut aproape un an până când cele două tabere au fost angajate într-un război adevărat.
Încă de la sfârșitul anului 1919, șeful noului guvern bolșevic, Vladimir Ilici Lenin, încurajat de victoriile Armatei Roșii din războiul civil împotriva contrarevoluției Albilor anticomuniști și a aliaților lor occidentali, a început să privească la viitorul revoluției cu un optimism sporit. Bolșevicii au proclamat necesitatea instaurării dictaturii proletariatului și au început agitația politică pentru declanșarea unei revoluții mondiale. Bolșevicii își declaraseră clar intenția de legare a revoluției ruse cu o mult-așteptată revoluție germană și de sprijinire a mișcărilor comuniste din Europa Occidentală. Polonia nu era decât un culoar geografic pe care Armata Roșie trebuia să îl străbată pentru ca să asigure sprijin militar revoluționarilor europeni.