Istoriografia este știința auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul evoluției concepțiilor și operelor istorice, precum și cu totalitatea scrierilor istorice dintr-o anumită perioadă sau dintr-o anumită țară și totalitatea cercetărilor istorice privitoare la un anumit aspect. Istoriografia se poate referi, așadar, la două noțiuni diferite, dar complementare: în sens larg, se referă la metodologia și practica istoriei, iar în sens restrâns se referă la orice scriere despre și nu neapărat de istorie.
Concepția din urmă se completează cu cea dintâi prin faptul că analizează narațiunea, viziunea asupra lumii (ceea ce Lucien Febvre numea „utilaj mental”), argumentarea și metoda de prezentare a micro- și macro-cosmosului.
Savanții dezbat istoriografia pe subiecte gen "Istoriografia catolicismului" sau "Istoriografia islamului timpuriu" ori "Istoriografia chineză", precum și alte abordări specifice, cum ar fi, spre exemplu, istoria politică și istoria socială. Literatura istoriografică s-a dezvoltat accentuat începând cu secolul al XIX-lea, odată cu ascensiunea istoriei academice. Măsura în care istoricii erau influențați de propriile grupuri de interese și, totodată, de concepțiile personale cu privire la țara lor natală este o chestiune mult dezbătutăMarc Ferro, The Use and Abuse of History: Or How the Past Is Taught to Children (2003). Interesele de cercetare ale istoricilor s-au schimbat în timp, iar în ultimele decenii a avut loc o trecere de la studiul istoriei diplomatice, economice și politice tradiționale la noi abordări (în special, la studii sociale și culturale).
Termenul La începutul epocii moderne, termenul de "istoriografie" definea "scrierea istoriei". Ulterior, a însemnat și "istoric". Mulți istoricii oficiali au primit titluri gen "istoriograful regal", spre exemplu: în Suedia (din 1618); în Anglia (din 1660) și în Scoția (din 1681 până în prezent).
Definire Furay și Salevouris (1988) au definit istoriografia ca fiind modul de studiu al istoriei care a fost și este scrisă - istoria scrisului istoric ... Când studiem" istoriografia " nu înseamnă că studiem evenimentele din trecut în mod direct, dar facem interpretări ale acestor evenimente din lucrările istoricilor individuali.
Instrumente Pentru reconstituirea evenimentelor istorice se folosesc: izvoare istorice nescrise: paleontologice arheologice izvoare istorice scrise: epigrafice numismatice lingvistice sigilografice literare cartografice diplomatice etc.
Principalele probleme ale istoriografiei în primul rând, depistarea surselor (primare sau secundare), indispensabile oricărui discurs istoriografic; în cazul surselor primare, trebuie cercetată persoana care a redactat documentul (deci cel/cea care face istoria) în contextul socio-cultural, în timp ce pentru sursele secundare trebuie depistate orientările teoretice (ideologia) și accepțiunile practice (metodologia) ale discursului în cauză; trebuie depistat ce este autentic sau părtinitor, inteligibil sau abscons, adevăr sau falsificare; trebuie să înțelegem viziunea asupra istoriei în momentul scrierii lucrării; trebuie să înțelegem ce anume era menit a fi mesaj moral într-o operă; care era publicul-țintă; ce surse au fost privilegiate și ce surse au fost ignorate.
Având mereu în vedere legătura dintre arta oratorică și istorie, Cicero ajunge la considerații mai generale asupra istoriografiei și importanței ei sociale:„Să nu știi ce s-a întâmplat înainte de a te fi născut, înseamnă a fi mereu copil. Căci ce este viața omului, dacă ea nu se împletește, prin istoria evenimentelor trecute, cu viața înaintașilor?” El considera că pentru ca cineva să se poată numi cu adevărat istoric trebuie să îndeplinească anumite condiții, să respecte ceea ce Cicero numește „legile istoriei”. Prima este să nu se spună neadevăruri, a doua - să se îndrăznească întotdeauna scrierea adevărului, a treia - să se scrie fără părtinire și fără ură. Este necesar să se respecte succesiunea cronologică, iar faptele să fie localizate. Istoricul trebuie să-și expună punctul de vedere, să nu se limiteze la o simplă prezentare a faptelor, ci să caute și cauzele lor, să se preocupe de psihologia personalităților. Stilul istoricului nu trebuie să aibă însă asprimea din tribunale și împunsăturile de idei obișnuite în forum. În general, trebuie să aibă în vedere că, prin exemplele, bune sau rele, pe care le oferă, istoria este o îndrumătoare a vieții (Historia magistra vitae).
Istoria istoriografiei Exemplele timpurii de sisteme de proto-scriere sunt Jiahu (c. 6600 î.Hr. ), Vinča (c.5300 î.Hr. ), scriptul Indus timpuriu (c. 3500 î.Hr. ) și Nsibidi (c.înainte de 500 î.Hr. ).
Există un dezacord cu privire la exact când preistoria devine istorie și când proto-scrierea a devenit „adevărată scriere”. Cu toate acestea, inventarea primelor sisteme de scriere este stabilită la începutul epocii bronzului și sfârșitul neoliticului, mai precis, la sfârșitul mileniului al IV-lea î.Hr. Scrierea cuneiformă și hieroglifele egiptene sunt, în general, considerate cele mai vechi sisteme de scriere din 3400 până la 3200 î.Hr. Cele mai vechi texte coerente datează din aproximativ 2600 î.Hr. În Creta și Micene apar sistemele de scriere Liniar A și Liniar B (silabic). Dezvoltat de fenicieni în 1050 î.Hr., alfabetul fenician a stat la baze celui latin, arab, ebraic, grec și celui chirilic.
Istoriografia din Orientul Antic (2300 î.e.n.- 800 e.n.) Egiptenii sau mesopotamienii antici nu prea consemnau fapte istorice reale din perspectivă, registrele consemnând revǎrsările fluviilor, fenomenele astronomice, arborele genealogic al suveranilor sau poemele sau basoreliefurile care consemnau glorioasele victorii militare ale unui suveran. Faraonul Ramses cel Mare se gratulează cu victoria obținută în bătălia de la Kadesh, chiar dacă confruntarea cu hitiții în 1274 î.Hr. a avut un rezultat neconcludent. O tăbliță babiloniană ce datează din timpul domniei regelui babilonian Nabucodonosor al II-lea îl menționează pe penultimul rege al regatului Iudeii, demonstrând existența unui personaj biblic din Vechiul Testament.
Totuși, antichitatea străveche abunda de legende despre geneza lumii, eroi și zei, cronici și anale ce consemnau lacunar evenimentele răspândite în Orientul antic. Din această perioadă se remarcă mai multe opere mitice, precum Epopeea lui Ghilgameș (compusă în mileniul III î.e.n., poem păstrat, lacunar, pe 12 tăblițe de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal, de la Ninive). Părți din Mitul lui Osiris apar într-o mare varietate de texte egiptene, de la texte funerare la incantații magice găsite asupra mumiilor faraonilor.
Primul autor cunoscut din istorie a fost o prințesă din Sumer, Mesopotamia (Irakul de azi). O chema Enheduanna și era înalta preoteasă a orașului Ur ce îl venera pe zeul Nanna al Lunii. Tatăl ei era regele Sargon I din Akkad (2334–c.2279 î.Hr.). Enheduanna a scris o serie de lucrări din literatura sumeriană , cum ar fi „Imnurile zeiței Inanna”. Povestea este scrisă din perspectiva de naratoare la persoana întâi. Ea a mai scris „Imnurile Templului Sumerian”.
În India antică au fost compuse epopeele Mahābhārata și Ramayana între secolele VIII și IV î. e.n., scrise în limba sanscrită.
Vechiul Testament este o colecție de cărți ebraice, având între 100 și 150 de autori, 1:23:49-1:24:37. Citat: „but I still haven't really come to understand how it worked out so well we're not talking about one author sitting down and designing something so it comes out nicely at the end we're talking about 100-150 authors in the whole bible writing and you get a story that flows and works so well and makes such sense and has consistency in it that to me that is you know I hesitate to use the word but a miracle” a început să fie scris circa 922 î.Hr. și cuprinde istoria și mitologia poporului evreu de la „Geneza” la revolta Macabeilor, adică până în anul 134 î.Hr. Cronologia biblică este acceptabilă începând de la anul 1000 î.Hr.
În Ionia, o regiune a vestului Asiei Mici, în secolul al VIII-lea î.Hr. , au fost scrise Iliada și Odiseea, epopei atribuite lui Homer (pe care le-a scris în Ionia).
Iliada prezintă evenimente inspirate după un război desfășurat în secolul al XII-lea î.Hr., când regatul Micene condus de regele Agamemnon a asediat Troia, o cetate hitită cunoscută ca Wilusa din Asia Mică (Turcia de azi) din cauza că prințul troian Paris a răpit-o pe regina Elena din Sparta.
Istoriografia greacǎ (800 - 300 î.Hr.)
Nașterea studiului istoriei are loc în mileniul III î.e.n., datorându-se inventării scrisului, elaborării unui sistem calendaristic și apariției statelor și a unor structuri de putere, ce aveau interesul consemnării în scris a unor fapte esențiale pentru comunitate.
Lumea grecească a avut condiții mult mai favorabile decât acelea din Orientul antic pentru dezvoltarea studiului istoriei. Spre deosebire de Grecia, care avea o structura social-politicǎ superioarǎ, unde predominau polisurile ale căror multitudine și specificul organizării lor au permis participarea unui mare număr de cetățeni la viața publică, în Orient, puterea era deținutǎ de un despot, considerat un trimis divin pe tron, ce nu îngăduia o viață politică și posibilitatea unei gândiri libere. Dezbaterile din agora au contribuit la stimularea gândirii politice și la dezvoltarea generală a spiritului grec. O primǎ încercare de-a explica originea lumii i-a aparținut lui Hesiod, cu lucrările sale Teogonia (Originea zeilor) și Munci și zile.
Preocupările pentru studierea trecutului s-au amplificat în secolul al VI-lea î.Hr., în orașele din Ionia, unde a apărut o bogată literatură istorico-geografică, ilustrată de logografi (scriitori în proză). Logografii nu erau istorici în sensul propriu al cuvântului, ei oscilau între poezia epică și noul spirit filozofic care se afirma în această epocă, între mitologie și realitate, ceea ce confereau scrierilor lor un caracter mixt. Ei își alegeau subiectele din trecutul îndepărtat (genealogii ale ginților nobile, care, de obicei, începeau cu zeii, legende despre întemeierea orașelor etc.). Animați de dorința de a strânge informații cât mai ample și mai sigure, logografii au desfășurat un efort considerabil pentru documentare și au practicat, în mod curent, constatarea la fața locului (autopsia). Logografii se ocupau, cu deosebire, de istoria cetăților grecești, dar și de istoria altor populații și state, ceea ce contribuia la lărgirea orizontului scrierilor lor. Cei mai importanți dintre ei au fost Hecateu din Milet și Hellanicos din Mitilene.
Om politic și cărturar, Hecateu a trăit în a doua jumătate a secolului al VI-lea și la începutul secolului al V-lea î.Hr. El a călătorit mult, fiind cel care a denumit Egiptul “un dar al Nilului”. Hecateu a manifestat notabile preocupări pentru unele aspecte esențiale ale cercetării trecutului, propunându-și, și reușind, să stabilească o cronologie mai riguroasă a timpurilor legendare.
Celălalt logograf important, Hellanicos, are merite, mai ales, în dezvoltarea erudiției. Lui îi aparține prima încercare cunoscută de a alcătui un tablou cronologic, în raport cu ciclul anilor astronomici, al tuturor evenimentelor cunoscute din jumătatea de mileniu care despărțea epoca războiului troian de vremea sa. Pentru aceasta, el a ales ca axă de referință lista preoteselor sanctuarului Herei din Argos (primul său succesor, Hippias din Elis, va prefera, exemplu care va fi urmat, lista învingătorilor la olimpiade). Tot Hellanicos este autorul primei monografii erudite, o istorie a Atenei (Atthis), ca și al altor scrieri asupra Eoliei și Arcadiei, sau asupra unor popoare străine (perșii, sciții). Se poate spune că prin el se realizează un început de specializare a cercetării trecutului.