Armură

thumb|right|190px|Un soldat antic grec (hoplit), purtând ca armură doar o cască, un pieptar, apărători la picioare (cnemide) și un scut.

Armură este un termen general desemnând orice fel de îmbrăcăminte și/sau piese speciale de îmbrăcăminte de tip militar realizate cu scopul de a proteja corpul sau porțiuni ale corpului combatanților angajați în lupte și conflicte militare. De obicei armurile de orice tip sunt asociate cu soldații de pretutindeni, din toate timpurile. Armura a fost folosită de-a lungul istoriei, fiind întotdeauna dependentă de tehnologia timpului respectiv. De la folosirea pielii și a oaselor, urmate succesiv de bronz și oțel, până la materialele moderne de tipul kevlarului sau a ceramicii.

Diferite tipuri de armuri au fost folosite nu numai pentru protecția oamenilor dar și pentru cea a animalelor și, respectiv mai aproape de epoca de azi, pentru protecția vehiculelor. Astfel animalele cele mai utilizate în conflicte militare, caii și elefanții, s-au bucurat de protecția timpurie a unor armuri create pentru ele. Începând cu cel de-al doilea război mondial (1939-1945), folosirea vehiculelor de luptă blindate cu o „armură” a devenit un standard în domeniu.

Folosit în sensul de adjectiv, substantivul armură utilizează în limba română echivalentele sale adjectivale, așa cum ar fi cuvintele: blindat, greu sau mai rar, armat. Astfel au existat cavaleria grea comparată cu cavaleria ușoară, divizii blindate față de divizii ușoare etc.

Istorie thumb|left|Samurai japonez în armură, având corpul protejat "din cap până-n picioare".

De-a lungul întregii istorii a omenirii, există o legătură clară între evoluția armamentului și dezvoltarea mijloacelor de protecție împotriva armamentului, adică a armurii. Pe măsură ce armele au devenit mai puternice și mai sofisticate, determinând în timp o adevărată cursă a înarmării, analog, diferitele tipuri de armuri s-au dezvoltat și au evoluat simultan pentru a proteja din ce în ce mai bine combatanții, încercând a nu diminua din mobilitatea și confortul luptătorilor.

Marile civilizații au avut soldați și armate pe măsură. Ca atare și protejarea luptătorilor a fost mai eficientă în cazul civilizațiilor „mai războinice”.

Epoca antică thumb|O cămașă de zale, parte esențială a armurii armatei romane, lorica hamata, a cărei realizare complexă dovedește sofisticare conceptuală și tehnologică. Primele exemple de armuri apar în antichitate, cele mai vechi reprezentări fiind pe Stela vulturilor din Sumer, descoperită în sudul Irakului.

În timpul orașelor-stat ale Greciei antice, războinicii erau mai sumar protejați. Conform basoreliefului în bronz, prezentat mai sus, doar capul, pieptul și picioarele erau acoperite de diverse piese de armură. În jurul anului 500 î.Hr. apar armurile din zale, presupus dezvoltate de celți. Aceste armuri au fost folosite pe scară largă. Romanii de asemenea au adoptat cămăși de zale cunoscute drept lorica hamata.

Un alt tip de armură dezvoltată în epoca antică a fost armura din solzi. Acest tip de armură, cea mai veche reprezentare cunoscută fiind din Egiptul antic, a fost folosită în particular de soldații armatelor din Orientul Mijlociu, precum catafracții din armata persană. Armurile de solzi au fost de asemenea utilizate de sciți și daci. În armata romană aceste armuri erau denumite lorica squamata.

Primele armuri din plăci au apărut în timpul civilizației miceniene, dar adoptarea acestora în adevăratul sens al cuvântului a avut loc în cazul armatelor romane, organizate în cunoscutele legiuni, tipul standard de armură al legionarilor devenind așa-numita lorica segmentata, mai evoluată și mai eficientă decât armura grecilor antici.

thumb|right|Cavaler călare, „armură completă” din secolul al XV-lea; atât calul cât și călărețul sunt acoperiți de diferite piese de armură. thumb|left|Părțile componente ale unei armuri complete „gotice”.

Epoca medievală După declinul și prăbușirea Imperiului Roman, armurile din Europa medievală vor avea, ca elemente esențiale, coiful, scutul și cămașa de zale. Datorită vulnerabilităților acestor armuri împotriva halebardelor și săgeților, armurierii au început găsirea unor soluții mai fiabile.Cavalerii fără teamă și strălucitoarele lor armuri , 6 iunie 2007, Gabriel Tudor, Revista Magazin Astfel, armurile evoluează devenind din ce în ce mai complete și mai complexe, acoperind porțiuni din ce în ce mai mari ale corpului luptătorilor, pentru ca în extrem să-l acopere complet, în detrimentul pierderii mobilității, precum în cazul armurilor de turnir. Astfel cavalerii evului mediu târziu, sfârșesc în a fi „îmbrăcați” aproape total în fier și oțel, cavaleria grea a multor țări europene fiind protejată de armurile ajunse la apogeu.

Civilizațiile asiatice estice cele mai războinice, precum cea chineză inițial, și apoi cea japoneză mai târziu, vor prefera armuri lamelare în locul celor mai greoaie ale europenilor din aceeași perioadă. Japonezii, pornind de la influența culturală chineză masivă a începuturilor dezvoltării statului japonez unitar, au evoluat independent spre ceea ce a devenit prototipul războinicului profesionist medieval japonez, samuraiul. Armura samuraiului a devenit armura standard a armatei japoneze până la modernizarea acesteia după modelul uniformelor și armelor de tip vestic.

thumb|Cuirasieri francezi din secolul al XIX-lea. Epoca modernă Odată cu dezvoltarea armelor de foc, perfecționate până la 1600, armurile complete au intrat într-un declin. Deși unele armuri erau capabile să oprească anumite proiectile, grosimea și greutatea acestora a dus la îndepărtarea unor elemente de protecție. De asemenea, datorită costului mai redus în folosirea soldaților echipați cu arme de foc, cavaleria grea a devenit ineficientă. Totuși, unele armate au continuat folosirea cavaleriei grele, precum cuirasierii în armată franceză. Armurile acestora, folosite până în preajma primului război mondial (1914 - 1918) protejau doar zonele cele mai vulnerabile ale corpului, capul și pieptul. Aceste armuri au fost înlăturate la scurt timp după începerea războiului mondial.

În timpul primului război mondial, nevoia de protecție împotriva schijelor rezultate din exploziile de obuze a dus la reapariția caștilor de oțel pentru infanterie. Primul model de cască fiind adoptat de Armata Franceză (modelul „Adrian”), urmată de Armata Britanică (modelul „Brodie”) și Armata Germană (modelul „Stahlhelm”). Tot în timpul marelui război au fost experimentate și protecții balistice pentru corp, Armata Germană introducând astfel în serviciu așa numitele „Sappenpanzer” sau armuri de tranșee.

Armurile contemporane thumb|Vestă tactică modulară desfăcută, cu plăci de nivel IV rezistente la calibrul 7,62mm. Experimentele cu protecții anti-glonț au continuat în anii perioadei interbelice, folosindu-se de asemenea diferite materiale în construcție. În timpul celui de-al doilea război mondial (1939 - 1945) armatele britanice și americane au adoptat așa numitele „flak jaket” compuse din nailon și placi de oțel pentru protecția aviatorilor împotriva exploziilor artileriei anti-aeriene.

Odată cu introducerea materialului kevlar în anii 1970, Armata Statelor Unite ale Americii a început dezvoltarea de noi protecții anti-glonț bazate pe acest nou material. Rezultatul a fost sistemul „Personnel Armor System for Ground Troops” (PASGT) compus dintr-o cască și o vestă anti-glonț, ambele fiind confecționate din kevlar.

În zilele noastre, căștile de protecție balistică sunt fabricate în principal din fibre aramidice (kevlar) și polietilenă, iar vestele anti-glonț sunt împărțite în două categorii: „soft” sau „under”, denumite „maiou” în română; și „hard” sau „over”. Conform standardelor National Institute of Justice (NIJ) din Statele Unite, acestea sunt clasificate în cinci nivele de protecție: IIA, II, IIIA, III și IV.

Vestele soft, purtate sub îmbrăcăminte, folosesc materiale ușoare precum kevlarul, oferind astfel confort și mobilitate dar protecție mai scăzută, până la nivelul IIIA, rezistând calibrelor de pistol, cum ar fi calibrul 9×19mm. Vestele hard folosesc materiale dure precum ceramică, oțel sau titan, placate cu materiale laminate, oferind astfel protecție împotriva gloanțelor de pușcă, de la 5,56mm la 7,62mm. O altă categorie de veste anti-glonț, denumite „plate carriers”, oferă protecție balistică ridicată prin atașarea de plăci dure de protecție pe o vestă ușoară cu bretele reglabile.

Note

Legături externe Cavalerii și armurile lor "strălucitoare" , 28 iunie 2006, Dorin Marian, Revista Magazin

*Armură