A Cincea Republică Franceză este numele dat formei de guvernământ din Franța începând cu promulgarea unei noi constituții a statului la 4 octombrie 1958, care este în vigoare, cu modificări ulterioare, și în prezent. Aceasta fost creată la inițiativa generalului Charles de Gaulle chemat la conducerea țării în condițiile unei crize profunde cauzate în principal de Războiul din Algeria dus de independentiștii algerieni împotriva Franței. Prin aplicarea noii constituții, A Patra Republică, cu un regim parlamentar, a fost înlocuită de un regim între semiprezidențial și prezidențial, cu președintele republicii având o putere însemnată față de cea a prim-ministrului și a parlamentului.

A Cincea Republică a evoluat în funcție de schimbarea raportului de forțe dintre partidele politice, reflectată de rezultatul alegerilor legislative din cursul istoriei sale, și de modul mai energic sau mai puțin energic cu care președinții ei succesivi au putut să-și exercite puterea în limitele prevederilor constituției.

Pe plan intern, în timpul celei de-A Cincea Republici a continuat modernizarea și dezvoltarea Franței începută după Al Doilea Război Mondial, o perioadă de prosperitate care a durat până pe la mijlocul anilor 1970. După aceea, evoluția ei a fost încetinită de dificultăți economice care au caracterizat și alte țări dezvoltate.

Pe plan extern, Franța și-a pierdut, până în anii 1960, cea mai mare parte din imperiul său colonial, și a înfruntat în Războiul Rece, împreună cu aliații ei din Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), blocul țărilor comuniste, până când în Europa de Est a căzut comunismul la sfârșitul anilor 1980. Totodată, a participat la integrarea europeană încă de la înființarea primului predecesor al Uniunii Europene (UE), în calitate de una din țările cele mai puternice din Europa.

Nașterea celei de-A Cincea Republici A Cincea Republică a luat naștere pe ruinele celei de-A Patra Republici. Cauza profundă a căderii acesteia rezidă în modul în care a fost concepută constituția ei și evoluția vieții politice din perioada care a urmat după aceea. Acea constituție consfințea ceea ce de Gaulle numea „regimul partidelor” și atotputernicia parlamentului față de guvern și de președintele republicii, care avea un rol mai mult simbolic. Aceasta a dus la instabilitatea guvernelor, care aveau o durată de viață scurtă, iar perioadele de criză dintre guvernările lor erau relativ lungi. În 12 de ani, țara a avut mai mult de 20 de guverne. Populația era nemulțumită de funcționarea regimului în aceste condițiiZéraffa-Dray 1992, p. 159.Ferro 2018, p. 421..

Cauza nemijlocită a sfârșitului celei de-A Patra Republici a fost criza la care a dus Războiul din Algeria început în 1954, criză pe care regimul acestei republici nu a fost capabil să o rezolve. Algeria avea de multă vreme un statut deosebit în Comunitatea Franceză, cum se numea Franța împreună cu teritoriile de peste mări cu diferite statute care îi aparțineau. Acolo exista o comunitate numeroasă de urmași ai evreilor ajunși acolo în secolul al XV-lea din Spania și ai coloniștilor francezi și alți europeni așezați acolo începând cu 1830. Algeria aparținea direct de Franța, fiind organizată în departamente, ca și Franța europeană. Francezii din Algeria, ca și clasa politică și opinia publică din Franța considerau Algeria ca parte a acesteiaZéraffa-Dray 1992, p. 183-184. Lupta pentru independență a indigenilor s-a intensificat în urma formării încă din 1954 a Frontului de Eliberare Națională (FEN) și a întăririi sale continueSirinelli 2017, p. 297.. Unii politicieni francezi preconizau o soluție liberală pentru rezolvarea crizei, dar populația franceză din Algeria și comandanții armatei care lupta acolo nu acceptau decât lupta până la învingerea totală a FEN, cu atât mai mult, cu cât acesta recurgea la o teroare fără discernământ împotriva francezilor. În mai 1958 s-a ajuns într-o situație în care conducerea Franței nu mai reușea să formeze un guvern, iar generalii din Algeria riscau să execute o lovitură de stat și să declanșeze un război civilRémond 2003, p. 449-451.Sirinelli 2017, p. 285-287..

Criza fiind deosebit de gravă, guvernanții nu au văzut altă soluție, decât să-l cheme pe de Gaulle la putere, după ce acesta se retrăsese din viața politică în 1953. Aceasta a împiedicat izbucnirea unui război civil, dat fiind că și generalii din Algeria au apelat la elSirinelli 2017, p. 287.. De Gaulle a răspuns chemărilor cu condiția ca regimul să se schimbe fundamental prin elaborarea unei noi constituții. La 29 mai 1958, șeful guvernului de atunci a demisionat, iar a doua zi, președintele republicii, René Coty, l-a însărcinat pe de Gaulle cu formarea guvernului. La 1 iunie, acesta a obținut investitura parlamentului în fruntea guvernului de uniune pe care l-a format cu excluderea comuniștilor și a extremei drepte parlamentare. La 2 iunie, Adunarea Națională i-a votat puteri depline lui de Gaulle. Printr-o lege adoptată la 3 iunie 1958, în mod excepțional, nu parlamentul, ci guvernul a fost însărcinat să elaboreze noua constituție. Totodată, parlamentul își suspenda activitatea pentru șase luni, guvernul primind însărcinarea să dea orice ordonanțe necesare pentru guvernarea țării. Aceasta a marcat sfârșitul de facto al celei de-A Patra RepubliciRémond 2003, p. 456-460.Sirinelli 2017, p. 288..

Constituția a fost elaborată sub conducerea ministrului de justiție , în colaborare cu un comitet ministerial compus din de Gaulle și trei foști șefi de guvern din A Patra Republică. Un Comitet Consultativ Constituțional creat ad hoc și Consiliul de Stat, un organism consultativ existent încă din 1799, erau chemate să-și dea avizul despre ea. La sfârșitul lui iulie 1958, proiectul constituției a fost prezentat întregului guvern, care l-a aprobat. În august, Comitetul Consultativ și-a prezentat observațiile și amendamentele, iar la 3 septembrie, guvernul și-a dat aprobarea definitivă. La 4 septembrie, la un miting spectaculos, de Gaulle a explicat proiectul și a anunțat pentru 28 septembrie referendumul de adoptare a sa. La acesta, proiectul noii constituții a primit 17.668.790 de „da” contra 4.624.511 de „nu”Sirinelli 2017, p. 320.Mayeur 2000, p. 356., iar constituția a fost promulgată de președintele republicii la 4 octombrie 1958, devenind actul de naștere al celei de-A Cincea RepubliciConstitution du 4 octobre 1958 Texte originel (Constituția din 4 octombrie 1958. Textul original), senat.fr (accesat la 28 februarie 2026)..

Constituția celei de-A Cincea Republici Noua constituție corespundea aproximativ celei pe care de Gaulle ar fi vrut să o aibă A Patra Republică de după Al Doilea Război Mondial, dar partidele de atunci au adoptat una după alte principiiSecțiune după Mayeur 2000 (p. 356-357), Rémond 2003 (p. 492-493) și Sirinelli 2017 (p. 323-324).. Aceasta l-a făcut pe de Gaulle să stea în opoziție, apoi să se retragă din viața politică.

Constituția din 1958 prevedea separarea efectivă a puterii executive de cea legislativă. Camera superioară a parlamentului se numea din nou Senat, ca în A Treia Republică, și era ales pentru nouă ani prin vot universal indirect de un colegiu de circa 80.000 de mari electori, printre care deputați, senatori, consilieri locali și departamentali, precum și toți primarii din țară. Senatul nu avea putere efectivă, ca Adunarea Națională, camera inferioară a parlamentului.

Adunarea Națională, aleasă prin vot universal direct de tipul vot uninominal cu două tururi pe departamente, pentru cinci ani, avea puteri mai reduse decât în A Patra Republică. De pildă, un proiect de lege propus de guvern era dezbătut de Adunare, deputații propuneau amendamente, dar dacă se vedea că nu va avea majoritate de voturi, putea fi adoptat fără vot, prin angajarea de către prim-ministru a responsabilității guvernului. De asemenea, pentru a provoca demisia guvernului, nu era suficient ca o moțiune de cenzură să fie votată cu mai multe voturi pentru decât voturi contra, ci erau necesare voturile a cel puțin jumătate din toți deputații Adunării, plus unul. Guvernul putea să ceară vot de încredere, pentru care erau suficiente mai multe voturi pentru decât voturi contra.

Mandatul prezidențial dura șapte ani și președintele republicii era ales de același colegiu ca și Senatul, putând fi reales succesiv de ori de câte ori. El numea prim-ministrul, care propunea miniștrii și-i supunea aprobării președintelui republicii. Președintele putea, de asemenea, să-l revoce pe prim-ministru și pe miniștri. Guvernul era răspunzător în fața Adunării Naționale, trebuind să aibă încrederea atât a acesteia, cât și a președintelui. Președintele putea să supună referendumului orice proiect de lege referitor la organizarea puterilor publice. În caz de criză majoră putea să exercite puteri excepționale. Putea de asemenea să dizolve Adunarea Națională mai ușor decât în A Patra Republică. El hotăra linia generală a politicii executivului, fiind de fapt șeful lui împreună cu prim-ministrul, dar cu puteri mult mai mari decât acesta.

O nouă instituție prevăzută de constituție era Consiliul Constituțional, costituit din nouă membri numiți pentru nouă ani, câte trei de către președintele republicii, președintele Adunării Naționale și președintele Senatului. Avea ca principală atribuție verificarea constituționalității legilor.

Istoricul celei de-A Cincea Republici până în 2002 Președinția lui Charles de Gaulle (1958-1969) thumb|200px|Charles de Gaulle Primele alegeri pentru Adunarea Națională au avut loc la 23 și 30 noiembrie 1958. Marea majoritate a mandatelor a revenit dreptei politice, dată de Uniunea pentru Noua Republică (UNR), adică partidul gaullist, și de Centrul Național al Independenților și Țăranilor (CNIȚ). Au fost înfrânte partidele care avuseseră o pondere importantă în A Patra Republică: (MRP), cu orientare creștin-democrată; (PR), cu orientare de centru-stânga; (SFIM), partidul socialist tradițional; Partidul Comunist Francez (PCF). La 21 decembrie a fost ales președintele republicii în persoana lui de Gaulle, care a intrat în funcție la 8 ianuarie 1959, și l-a numit prim-ministru pe Michel DebréMayeur 2000, p. 357.Merle 2011, p. 1201..

Decolonizarea Constituția din 1958 prevedea organizarea în așa-numita Comunitate Franceză a ceea mai rămânea din imperiul colonial francez. Majoritatea de răspunsuri „da” la referendumul pentru constituție în fiecare dintre colonii însemna intrarea acestora în Comunitate. Numai în Guineea a fost majoritate de „nu”, și Franța a rupt toate legăturile cu ea. Țările intrate în Comunitate primeau o largă autonomie. Mai târziu, de Gaulle și-a dat seama că țările din Africa Subsahariană doreau independența cu păstrarea de legături multiple cu Franța. Astfel, în 1960, aceste țări au devenit independente și totodată membre ale Comunității Franceze. Oficial, legăturile lor cu Franța nu mai erau inegalitare de tip colonial, ci de cooperare bilaterală. Au devenit și membre ale Organizației Națiunilor Unite (ONU), adoptând în general pozițiile Franței pe plan internaționalRémond 2003, p. 525-526.Mayeur 2000, p. 358..

Rezolvarea chestiunii algeriene