Transilvania sau Ardeal (în latină Terra scilicet Septem castrorum, Partes Transsilvaniæ, Transsilvania, Septem Castra, Septem Castrorum, Septem Castrensis, Terra Ultra silvam; în ; în ; în latina medievală: Trānsylvānia, în dialectul săsesc Siweberjen; , , în turcă Erdel) este o regiune istorică și geografică situată în interiorul arcului carpatic, una din regiunile istorice ale României. Regional aparține Europei Centrale. De-a lungul timpului a făcut parte din Dacia, din Imperiul Roman, din Regatul Ungariei, respectiv din Imperiul Habsburgic/Imperiul Austriac înainte de a se uni cu Regatul României la începutul secolului al XX-lea. Timp de circa 170 de ani, între 1526 și 1699, a fost stat autonom, sub suzeranitatea Imperiului Otoman, cu numele de Principatul Transilvaniei. În această calitate a jucat un rol însemnat în Războiul de Treizeci de Ani, de partea coaliției protestante. Odată cu victoriile imperiale pe frontul antiotoman, Transilvania a intrat sub administrație habsburgică, dar și-a păstrat formal statalitatea până în 1867, fiind condusă de guvernatori numiți de la Viena.

Ca urmare a romanului Dracula, publicat de Bram Stoker în 1897, Transilvania a fost asociată în mod eronat în spațiul străin cu vampirii și cu acest gen horror.

Terminologie și localizare geografică Noțiunea Transilvania are sub aspect politico-geografic două accepțiuni distincte: prima se referă, într-un sens restrictiv, doar la regiunea intracarpatică delimitată de Carpații Orientali, Carpații Meridionali și, la vest, de Munții Apuseni (numită Transilvania propriu-zisă). Această regiune a fost denumită în Evul Mediu Voievodatul Transilvaniei (în latina medievală „țara de dincolo de pădure”), suprafața ei totală măsurând aproximativ 57.000 km².

Al doilea sens al denumirii se referă, prin extensie, de asemenea la Maramureș, Crișana, Sătmar, ținuturi cunoscute și sub denumirea Partium, adică „părțile regatului Ungariei” alăturate după 1526 nucleului istoric din podișul transilvan, constituind împreună Principatul Transilvaniei. Este vorba despre comitatele Maramureș, Sălaj, Satu Mare, Bihor și Arad. Suprafața regiunii Partium a fost chiar mai mare. De exemplu, potrivit Tratatului de la Speyer (1570), din Partium făceau parte comitatele Maramureș, Bihor, Zarand, Solnocul Interior, Crasna, provincia (țara) Chioarului, precum și comitatele Arad și Severin.

Uneori Transilvaniei i se dă un sens foarte larg, aceasta desemnând teritoriul de la vest de Carpații Orientali și nord de Carpații Meridionali, astfel incluzând jumătatea vestică a Maramureșului, Crișana și Banatul. Caracterul fluctuant al conținutului termenului se explică prin evoluția complexă, istorico-politică, a regiunii din epoca post-romană până în timpurile moderne.

Suprafața totală a Transilvaniei, împreună cu Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș, însumează 100.293 km², care reprezintă 42,1% din totalul suprafeței României. Populația ce trăiește în acest spațiu număra 6.789.250 de locuitori în 2011, cifră care reprezintă aproximativ o treime din cea a populației României.

Deși, între anii 1712 și 1713, administrația austriacă a realizat un recensământ al Transilvaniei, conform căruia repartiția etnică ar fi fost următoarea: unguri 47%, români 34%, germani (sași și șvabi) 19%, validitatea acestor date este contestată de numeroși istorici. Rezultatele contrastează cu relatările autorilor din secolele precedente, care indicau populația românească drept cea mai numeroasă etnie din regiune. O astfel de mențiune apare, de exemplu, la Grigore Ureche, în Letopisețul Țării Moldovei (1642-1647), unde este subliniată originea comună și ponderea românilor din provinciile istorice.

Din punct de vedere geografic, Transilvania este un platou înalt, separat în sud de Țara Românească prin lanțul Carpaților Meridionali și în est de Moldova prin Carpații Orientali. Zona vestică a Transilvaniei (Crișana) are graniță cu Ungaria. La nord, se învecinează cu Ucraina (regiunile Transcarpatia - care istoric a cuprins partea de nord a Maramureșului - și Ivano-Frankivsk). Platoul cu înălțimi între 305 și 488 de metri este irigat de râurile Mureș, Someș, afluenți ai Tisei, și de râul Olt, afluent al Dunării.

Zone etnografice și împărțirea administrativă Pe teritoriul Transilvaniei propriu-zise se află nouă județe: Alba, Bistrița-Năsăud, Brașov, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Mureș și Sibiu. Părți din teritoriul Transilvaniei propriu-zise se află în județele Bacău (comuna Ghimeș-Făget și satele Poiana Sărată, Coșnea, Cădărești și Pajiștea), Caraș-Severin (comuna Băuțar), Maramureș (orașul Târgu Lăpuș cu împrejurime), Neamț (comunele Dămuc, Bicaz-Chei și Bicazu-Ardelean), Sălaj (partea la est și nord de munții Meseș), Suceava (la vest de râurile Dorna și Bistrița Aurie, Coșna și Dornișoara) și Vâlcea (o parte mică la nord de râul Lotru).

Zonele etnografice ale Transilvaniei propriu-zise sunt:

Țara Bârsei Țara Buzaielor Țara Chioarului Țara Călatei Țara Făgărașului sau Țara Oltului

Țara Hațegului Țara Hălmagiului Țara Mocanilor Țara Moților

Țara Năsăudului Țara Oașului Ținutul Pădurenilor Ținutul Secuiesc

Pământul crăiesc Mărginimea Sibiului Țara Zarandului Țara Silvaniei

Etimologie

Toponimul Transilvania, derivat din latina medievală de cancelarie, este atestat din anul 1075 („terra ultra silvam”), drept nume compus din ultra („peste”, „dincolo”) și silva („pădure”) și înseamnă „teritoriul de dincolo de pădure”. La începutul secolului al XII-lea teritoriul era menționat cu denumirea Partes Transsylvana sau Transsilvanae (de pildă în Legenda Sancti Gerardi, „Legenda Sf. Gerard”).

În cronica Gesta Hungarorum de la sfârșitul secolului al XII-leaPaul Lazăr Tonciulescu, autorul celei mai recente traduceri în limba română a Cronicii Notarului Anonymus, Faptele Ungurilor, în prefața traducerii, susține că autorul Cronicii ar fi notarul regelui Béla I al Ungariei (1061-1063) a notarului regal P., zis Anonymus, este menționat de asemenea sinonimul redat în textul latin („terra ultra silvam” sau „transsilvanae”) prin forma erdeuelu (Erdeuelu), în maghiara modernă erdő elve și înseamnă „teritoriul de dincolo de pădure”.vezi Transalpina=Havaselve=teritoriu de dincolo de munte, adică Muntenia

Istoria Transilvaniei

Antichitatea târzie. Primul mileniu al erei creștine

Stabilirea celților în Transilvania

Începând cu sfârșitul secolului al V-lea, urmând cu secolul al IV-lea î.Hr., s-au stabilit pe teritoriul actualei Transilvanii primele comunități de celți. Nu există documente care să ateste un conflict armat între celți și populațiile autohtone, eventualitatea acestui scenariu fiind sugerată doar de obiectele de uz militar și de armele găsite în multiple morminte dedicate războinicilor celți. Notabil este și faptul că multiple dovezi arheologice din această perioadă atestă conviețuirea pașnică dintre populațiile autohtone dacice și celți: în numeroase morminte celtice a fost descoperită ceramică dacică, la Apahida și Fântânele, iar în egală măsură în morminte dacice au fost descoperite ceramică și obiecte celtice de factură La Tène. Conviețuirea dintre cele două popoare permitea schimburile culturale, dacii din Transilvania adoptând unele podoabe celtice, cum ar fi torcul (coloană ornată, rigidă), precum și unele motive decorative imitându-le pe cele celtice. Unii autori susțin că gradul de asimilare culturală reciprocă dintre daci și celți a fost atât de mare, încât urmele datând din secolele succesive sunt indistinctibile ca apartenență. Conviețuirea cu restul celților din Vest, probabil a încetat în timpul regelui dac Burebista, istoricul Strabo amintind incursiuni ale acestuia împotriva celților din Bazinul Panonic.

Ocupația romană În secolul I d. Hr. și la începutul secolulul al II-lea, pe teritoriul actual al Transilvaniei s-a aflat centrul politic al regatului Dacia, la Sarmizegetusa Regia, în Munții Orăștiei. Regatul dac condus de Decebal a fost cucerit, după două războaie, în anul 106 d. Hr. de Imperiul Roman sub conducerea împăratului Traian, care a început organizarea noii provincii romane Dacia. Primul guvernator (provizoriu) al acestei noi provincii a fost generalul Longinus, colaborator apropiat al lui Traian în războiul romano-dac din anii 101-102, fost consul roman în anii 90.„Cnaeus Pompeius Longinus a fost comandantul Legiunii IV Flavia Felix.” Vd.Ioan Marin Mălinaș, La umbra Sarmizegetusei romane. Basilica din Densuș, Viena, Editura „Mihai Eminescu” Oradea, 1997, p.50.Dicționar de Istorie veche a României, p. 376.Dion Cassius, Historia Romana, § 68, 12. În timpul împăratului Hadrian, teritoriul actual al Transilvaniei a fost organizat și inclus în provincia Dacia Superior. O nouă organizare administrativ-teritorială a fost inițiată în anii 158-159 de împăratul Antoninus Pius, teritoriul de astăzi al Transilvaniei fiind inclus în provinciile Dacia porolissensis și Dacia apulensis. Așezările mai importante au fost ridicate la rangul de colonii și municipii, precum Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Potaissa, Porolissum și Aquae.

O rețea importantă de drumuri asigura legătura între aceste așezări. Concomitent cu organizarea administrativ-teritorială și militară a avut loc și un intens proces de colonizare a Daciei cu cetățeni romani. O înflorire deosebită a cunoscut extracția minereului de aur.

Practicarea creștinismului în aceste locuri este atestată prin urme arheologice. Existența unei vieți creștine în epoca postromană este confirmată de diverse descoperiri arheologice, printre care se numără și Donariul de la Biertan, care conține inscripția latină EGO ZENOVIVS VOTVM POSVI („Ego Zenovius votum posui”), (în ), sub care se află monograma lui Isus Hristos. Gepizii, o populație germanică ce a dominat temporar Transilvania în secolul al VI-lea, au fost creștini, adepți ai arianismului.

Retragerea aureliană În fața atacurilor insistente ale carpilor (daci liberi), și goților din nordul Mării Negre, împăratul Aurelian a decis retragerea administrației și a legiunilor romane în sudul Dunării (în provinciile Moesia Superior, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Dardania).

Evul Mediu timpuriu După retragerea aureliană, teritoriul intracarpatic a fost invadat succesiv, între secolele al III-lea și al X-lea, de goți, huni, gepizi, avari, slavi, protobulgari, maghiari și pecenegi. Populația autohtonă, rămasă după retragerea aureliană, a fost nevoită să părăsească orașele romane din locurile deschise, retrăgându-se către zonele muntoase. Orașele din Dacia Romană au supraviețuit în forme ruralizate până prin secolul al V-lea, iar în unele cazuri până în secolul al VI-lea.Alexandru Madgearu, Expansiunea maghiară din Transilvania, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2019, p. 11 Descoperirile arheologice atestă că, un timp, amfiteatrul de la Sarmizegetusa romană (Ulpia Traiana Sarmizegetusa) a fost folosit ca fortăreață, având intrările baricadate.

Descoperirile arheologice și urmele materiale atestă continuitatea populației daco-romane. Materialele paleocreștine, menținerea unor ritualuri funerare romane, utilizarea ceramicii de tradiție romană provincială, folosirea relativ intensă a monedelor de bronz sunt argumente serioase în sprijinul continuității daco-romanilor în Transilvania în secolele IV-VI. Alexandru Madgearu, Expansiunea maghiară din Transilvania, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2019, p. 11 Elementul autohton daco-roman a supraviețuit până în secolele VI-VII.Kurt Horedt, Siebenbürgen im Frühmittelalter, Reihe 3, Band 28, Bonn, p. 170-175, 186