Satu Mare (în , colocvial Szatmár; în ; în ebraică și idiș סאטמאר, pronunțat Satmar, Satmer sau Sacmer; vechea denumire românească Sătmar sau Sătmar-Mintiu) este municipiul de reședință al județului cu același nume, Transilvania, România, format din localitatea componentă Satu Mare (reședința), și din satul Sătmărel. În trecut, Satu Mare a fost reședința Comitatului Sătmar și a județului interbelic Satu Mare. Are o populație de locuitori în 2021.Rezultatele finale ale Recensământului din 2011:
Istoric Descoperirile arheologice din Țara Oașului, Ardud, Medieșu Aurit, Homoroade, Lazuri etc. evidențiază o serie de dovezi privind așezările din epoca pietrei și a bronzului; există, de asemenea, dovezi privind continuitatea locuirii acestor ținuturi de către comunitățile geto-dacice și prezența unor comunități celtice după cucerirea romană.
thumb|left|220px|Coif celtic din Epoca fierului, sec. al IV-lea î.Ch., descoperit la Satu Mare. Muzeul Național de Istorie a României
Mai târziu, aceste teritorii constituiau o parte a voievodatului condus de Menumorut, una dintre cetățile de apărare din secolul al X-lea fiind la Satu Mare (Castrum Zotmar), cucerit de Szabolcs și Tas, după cum menționează cronica lui Anonymus.
În Evul Mediu pe teritoriul actualului oraș Satu Mare existau două așezări umane, Mintiu și Sătmar, despărțite de cursul râului Someș. Primele informații scrise privind această regiune indică Satu Mare drept centrul comitatului regal cu același nume, funcționând în jurul unui castru fortificat: cetatea Sătmar. Mintiul apare în documente la începutul secolului al XIII-lea ca o așezare de coloniști germani. În lipsa unei fortificații proprii, Mintiul nu a avut niciodată importanța strategică și militară a Sătmarului. Primul privilegiu cunoscut este acordat orașului Mintiu de către regele Andrei al II-lea al Ungariei, în anul 1230. Pentru Sătmar s-a emis un privilegiu similar în anul 1264Diana Iegar, Sarandi Tamas, Szoc Peter Levente, Satu Mare, Studii și comunicări, nr. XXVI, 2010, pg. 19.. În ceea ce privesc obligațiile, orașele erau datoare să trimită cinci oameni înarmați în oastea regelui, să plătească decima în valoare de 12 denari și să asigure două mese regelui și însoțitorilor săi, dacă aceștia ar poposi vreodată în Sătmar. Drepturile acordate în schimb celor două orașe erau relativ extinse, acestea fiind extrase din punct de vedere administrativ și juridic de sub autoritatea comitelui de cetate și puse direct sub autoritatea regelui sau a vistierului regal. În același timp, locuitorii aveau posibilitatea să-și aleagă judele și preotul, beneficiind și de un vad scutit de vamă pe râul SomeșIbidem..
În 1162 Ștefan al III-lea al Ungariei a donat veniturile orașului, realizate din taxe și impozite, Mănăstirii Szentjobb din Berekys (Comitatul Bihor). Prima cetate medievală a orașului a fost construită în timpul domniei lui Ștefan I al Ungariei și a fost distrusă, împreună cu orașele Sătmar și Mintiu, în 1242 de către tătari, în timpul primului atac mongol (Marea invazie mongolă). După retragerea mongolilor, cetatea și cele două orașe învecinate, au fost reconstruite din ordinul regelui Bela al IV-lea.
thumb|left|150px|Încoronarea regelui „cel tânăr”, Ștefan al V-lea al Ungariei.
Tânărul Ștefan a obținut dreptul de a domni ca rege vasal la est de Dunăre, având reședința la SătmarÎn 1247 Sătmarul devine reședința regelui Ștefan al V-lea al Ungariei, după ce tânărul prinț obține de la tatăl său, Béla al IV-lea, dreptul de a domni ca rege în estul regatului. Devenind unul dintre cele două reședințe regale, Sătmarul primește privilegii egale cu vechea capitală, Székesfehérvár, stăpânit de regele cel bătrân, Béla al IV-lea până în 1270. După moartea tatălui său, tânărul rege și-a mutat reședința la Székesfehérvár, Sătmarul continuând să-și mențină anumite privilegii regale (confirmate mai târziu și de urmașii lui Ștefan: în 1291 de regele Andrei al III-lea al Ungariei, iar în 1310 și de Carol Robert de Anjou).
În 1411 Sigismund de Luxemburg îi acordă despotului sârb Gheorghe Brancovici orașele Sătmar și Mintiu ca feudă în schimbul orașului Belgrad. În 1460 orașul a devenit din nou proprietate regală. După moartea lui Matia Corvin, intră în posesia fiului său, Ioan Corvin, după care, pentru o scurtă perioadă, era stăpânit de familia Zápolya. În timpul ocupației otomane, orașul, precum și întregul teritoriu numit Partium ("părțile") erau conduse de Principatul Transilvaniei, deși. oficial, nu aparțineau acestuia. Periodic, a reintrat în stăpânirea regilor Habsburgi ai Ungariei. Până în anii 40 ai secolului XVI. erau proprietatea principelui Ioan Sigismund Zápolya, după care intră sub stăpânirea Habsburgilor, care, în 1543, le dăruiesc fraților Báthory: Andrei, Cristofor și Ștefan. thumb|220px|left|Plan din secolul XVIII al orașelor Sătmar și Mintiu thumb|left|220px|În Palatul Vécsey (azi Muzeul de Artă) s-a încheiat Pacea de la Sătmar, tratat care a pus capăt Răscoalei lui Rákóczi
După 1543, când cetatea intră în posesia familiei Báthory, se fac modificări ale albiei Someșului, pentru a apăra cetatea în partea sa sudică, astfel încât fortificația rămâne așezată într-o insulă legată de principalele drumuri prin trei poduri peste Someș. La 1562 cetatea este asediată de armatele otomane conduse de pașa Ibrahim din Buda și de pașa Maleoci din Timișoara. Apoi, cetatea a fost asediată de trupele habsburgice, iar armatele transilvănene, părăsind-o, o incendiază. Din însărcinarea generalului austriac Lazarus von Schwendi începe reconstruirea cetății, conform planurilor arhitectului italian Ottavio Baldigara, după sistemul fortificațiilor italiene în formă de pentagon cu cinci bastioane. thumb|220px|Pacea de la Sătmar thumb|left|220px|Denumirea veche a orașului în limba română, adică Sătmar, pe o presă de ulei fabricată în perioada interbelică de Turnătoria de Fier și Fabrica de Mașini Frații Princz. În timpul Răscoalei lui Rákóczi, Mintiul, locuit de germani, a luptat de partea lobonților, iar Sătmarul de partea curuților. În timpul conflictelor violente, la 28 septembrie 1703, Sătmarul a fost ars și dărâmat de lobonți, în aceeași zi, curuții distrug orașul Mintiu. Cele două tabere (cea pro-Habsburgică a lobonților și cea anti-Habsburgică a curuților) au pus capăt războiului tot la Sătmar, la 30 aprilie 1711, când, în Palatul Vécsey, au încheiat Pacea de la Sătmar, după ce, în prealabil, armata curuților a capitulat la Moftinu Mare.
În anul următor, la 29 decembrie 1712, Sătmarul (Szatmár) și Mintiul (Németi) au fost unite din punct de vedere administrativ sub denumirea Szatmár-Németi (Sătmar-Mintiu). Actul imperial care a consfințit unirea a fost diploma emisă de Carol al VI-lea la 2 ianuarie 1721, orașului Sătmar-Mintiu conferindu-i-se, totodată, și statutul de oraș liber regal.
Datorită privilegiilor economice și comerciale primite cu începere din secolul al XIII-lea, Sătmarul a devenit un însemnat centru al breslelor meșteșugărești. Secolul al XVIII-lea marchează debutul unui intens proces de urbanizare a orașului, din această perioadă datând câteva edificii reprezentative: primăria veche, hanul, o cazarmă, biserica greco-catolică, biserica reformată etc. În anul 1823 se înființează Comisia de Sistematizare a orașului, care controlează și dirijează întreaga activitate edilitară. În 1844 se intensifică lucrările de pavare a orașului începute în 1805.
În anul școlar 1859/1860 la Liceul din Satu Mare (înființat în 1642) se introduce prima catedră de limba română, cu primul profesor, parohul-protopop Petru Bran. Catedra a funcționat până în anul 1907.Revistele "Familia" nr.5-6 din 1938 și nr.2-3 din 1939, pp.39-50 și pp.61-71.
În secolul al XIX-lea (și mai ales în cea de a doua jumătate a secolului) debutează o perioadă de intensă urbanizare și de dezvoltare comercială, economică, culturală și socială. În această perioadă s-au construit primul hotel (Hotel Korona), Palatul Episcopal romano-catolic, cazarma, iar la sfârșitul secolului XIX s-au construit și prima bancă, Palatul Justiției, clădirea teatrului (1892), gara, dar și primele clădiri de piatră al unor licee confesionale. Apar și primele întreprinderi industriale: Moara cu aburi, Fabrica de căramidă, Fabrica Neuschloss de prelucrare a lemnului, fabrica de cherestea, Fabrica Princz, Fabrica de Produse de Tâmplărie și Comerț cu Lemne – Societate pe acțiuni Satu Mare (Fabrica Unio de azi), etc. Fiind la intersecția drumurilor comerciale, Satu Mare devine un important nod feroviar. În 1871 se construiește linia ferată Satu Mare - Carei, în 1872 - linia Satu Mare - Sighetu Marmației, în 1894 - linia Satu Mare - Baia Mare, iar după 1900 liniile ferate care legau orașul Satu Mare de diverse localități ale județului: Ardud (1900), Bixad (1906). Actuala Gară Satu Mare este un monument neorenascentist din anul 1899.
Prosperitatea orașului continuă până la începutul Primului Război Mondial. În Belle Époque s-au construit o serie de clădiri monumentale, emblematice pentru oraș, precum Hotelul Pannonia (în prezent, Dacia) și Turnul Pompierilor. Clădirea Hotelului Dacia (numit pe atunci: Hotel Pannónia) proiectat de arhitecții Zoltán Bálint și Lajos Jámbor în stil secession, clădire care la vremea respectivă conținea și clădirea Filarmonicii Dinu Lipatti, și care, în 1903, a primit premiul II la Expoziția Mondială din Viena. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, dezvoltarea dinamică a orașului a încetat.
La finele Primului Război Mondial, orașul Satu Mare se afla într-o situație incertă, întrucât, spre deosebire de celelalte centre urbane din Transilvania, administrația românească încă nu se instaurase pe deplin în oraș, deși un Comitet Național Român Comitantes a funcționat pentru o scurtă perioadă, în noiembrie-decembrie 1918. În perioada tulbure de după Primul Război Mondial, și în orașul Satu Mare s-au constituit, în martie 1919, la fel ca în toată Ungaria, soviete ale muncitorilor. Abia la data de 19 aprilie 1919 în oraș au intrat trupele române. În fruntea urbei a fost ales în funcția de primar Augustin Ferențiu, în timp ce Traian Puticiu a fost numit secretar al primarului.Claudiu Porumbăcean, Viorel Câmpean, ''PNL Satu Mare. Tradiție și contemporaneitate'', Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 2011.
După această perioadă, marile întreprinderi din oraș, Fabrica de vagoane Unio, Fabrica Princz, Întreprinderea textilă Ardeleana, Rafinăria de petrol Freund, Fabrica de cărămizi, Fabrica de mobilă prosperă, iar municipalitatea realizează importante investiții în căi de comunicație, școli, spitale, construcții publice, uzine comunale. Pe 15 iulie 1919 liceul a fost preluat de autoritățile române și transformat în Liceul Mihai Eminescu, prima instituție de învățământ secundar cu predare în limba română din oraș. În paralel, sistemul bancar și comerțul se dezvoltă, astfel că, în 1929, se înființează Camera de Comerț și Industrie și Bursa de mărfuri, care au ca membri 25 de societăți comerciale anonime și 75 de firme industriale și de producție; în 1930 existau în oraș 33 de sucursale ale unor bănci. În perioada interbelică municipiul Satu Mare a fost reședința județului Satu Mare (interbelic). stanga|miniatura|200x200px|Templul Mare din Satu Mare.