Iustin Ștefan Frățiman, cunoscut și sub numele de Frațman, Froțman, Frotziman sau Frățimanu (; n. 1 iunie 1870, Cuhureștii de Jos, județul Soroca, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus – d. 23 septembrie 1927, Cuhureștii de Jos, județul Soroca, Regatul României), a fost un istoric, pedagog, bibliotecar și om politic din Basarabia, activ în Imperiul Rus și în Regatul României, membru corespondent al Academiei Române.
După o educație clasică, a activat în cadrul mai multor seminarii ale Bisericii Ortodoxe Ruse, ajungând până în regiunea Oloneț. Până la izbucnirea Primului Război Mondial, se stabilise la Soroca, unde a devenit un susținător al naționalismului românesc, fapt care a dus la deportarea sa în Asia Centrală până în 1917. Revenit în țară după Revoluția din Februarie, și-a reluat activitatea, militând deschis pentru drepturile naționale ale românilor de la est de Basarabia. Ulterior, a fost unul dintre educatorii implicați în procesul de românizare instituțională în cadrul Republicii Democratice Moldovenești.
Frățiman a susținut unirea Basarabiei cu România în 1918 și s-a remarcat prin opoziția sa față de Rusia bolșevică; în același timp, a sprijinit autonomia Arhiepiscopiei Chișinăului în cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Deși a fost ales membru corespondent al Academiei Române, a intrat în conflict cu cercurile culturale dominante din Vechiul Regat, mai ales după o perioadă controversată în care a condus Biblioteca Centrală a Basarabiei. Nu a fost luat în considerare pentru un post la Universitatea din Iași și și-a petrecut ultimii ani predând la școli normale regionale, înainte de a muri în sărăcie. Ultima sa implicare politică a fost în Liga Creștinilor Basarabeni, o grupare de extremă dreaptă, precum și în Partidul Socialist Țărănesc, de orientare mai degrabă de stânga.
Biografie
În Imperiul Rus Familia Frățiman își avea originea în Moldova de vest, dar este atestată ca stabilită în Basarabia în jurul momentului anexării acesteia de către Rusia în 1812.Prohin, p. 456 Descendentul A. L. Aizenshtadt sugera că familia avea o origine etnică neclară, arătând că numele provine din graiul moldovenesc, de la „frați”.Aizenshtadt, p. 21
Istoricul Gheorghe Ghibănescu, care l-a întâlnit pe Iustin la Cuhureștii de Jos în august 1912, îl descria ca fiind „moldovean”, provenit dintr-o familie de țărani mijlocași (mazil din neam în neam) și ca un sprijin pentru afirmarea identității românești în gubernia Basarabiei.Ghibănescu, Gheorghe. "1912. Impresii și note din Basarabia", în Magazin Istoric, aprilie 2009, p. 62 Încă din 1812 este atestat un Teodor Frățiman ca preot paroh al Bisericii Ortodoxe Moldovenești la Cuhurești. Descendenții săi pe linie masculină au activat, în mare parte, ca clerici sau cateheți ai Bisericii Ortodoxe Ruse. Unele date biografice indică drept tată al lui Iustin pe învățătorul Paul Frățiman, cunoscător de greacă și slavonă bisericească; alte surse arată că Iustin era unul dintre cei șapte copii (cinci fii și două fiice) ai preotului Ștefan Frățiman și ai soției sale Irina (născută Tuchkovska).Aizenshtadt, pp. 20–21. Vezi și Colesnic, p. 291 Fratele său Teodor era diacon.Colesnic, p. 293 Un văr, Petru Frățiman (născut în 1858 sau 1859), era deja activ politic în 1879, alăturându-se cercului de tineri radicali de stânga condus de Axinte Frunză.Aizenshtadt, pp. 20–21
Iustin s-a născut la 1 iunie 1870, ca supus al Imperiului Rus, mai multe surse indicând Cuhureștii de Jos drept loc de origine.Colesnic, pp. 291, 293; Sorokin, p. 172 Acest detaliu a fost contestat în 1996 de o învățătoare din sat, Domnica Botea-Condrea, care susținea că, deși a trăit cea mai mare parte a vieții la Cuhurești, s-ar fi născut în altă parte. Se știe că a urmat școala religioasă din Edineț,Colesnic, p. 291 apoi Seminarul Teologic Ortodox din Chișinău, unde i-a avut colegi pe Ion Halippa, Ioan Rufulea și Nicolae Popovschi. Potrivit acestuia din urmă, Frățiman a purtat dispute filosofice cu ceilalți doi, întemeind o direcție de gândire pe care Halippa o numea „frațmanism”, deși Popovschi nu își mai amintea conținutul doctrinar, în afara opoziției față de manualul oficial redactat de Piotr Kudriavțev.Nicolae Popovschi, "Din negura trecutului. Crâmpeie de amintiri. Școala. II", în Viața Basarabiei, Vol. XI, nr. 4, aprilie 1942, p. 247
După absolvirea cu onoruri în 1892, Frățiman a fost administrator de seminar,Sorokin, p. 172 apoi a urmat Facultatea de Teologie din Kazan, pe care a absolvit-o în 1897 cu titlul de candidat în teologie. A revenit apoi la Chișinău, unde a predat la școala spirituală între 1897 și 1899.Colesnic, p. 291. Vezi și Sorokin, p. 172 Ulterior a absolvit și Institutului Imperial de Arheologie și Facultatea de Litere și Istorie a Universitatății din Sankt Petersburg.Colesnic, p. 291; Prohin, pp. 454, 455–456Negru, Nina. "Biblioteca Centrală din Chișinău în căutarea identității", în Magazin Bibliologic, nr. 1/2003, p. 87 În 1899 a fost numit profesor de limba greacă la Seminarul Teologic din Pskov, iar în iunie 1904 a ocupat o funcție similară la Lyskovo, Regiunea Nijni Novgorod, după care a trecut într-o funcție administrativă la Sankt Petersburg.Sorokin, p. 172 În această perioadă a publicat, în 1901, un studiu biografic despre episcopul moldovean Iacob Stamati, în limba rusă.Ciobanu, Ștefan. Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, pp. 323–324. Chișinău: Editura Asociației Uniunea Culturală Bisericească, 1923. Vezi și Colesnic, p. 292. Mai târziu a revenit la activitatea didactică, predând în 1910 limba greacă și latina la Seminarul din Oloneț. Deși apreciat pentru erudiție, a fost evaluat slab ca profesor, fiind criticat pentru severitatea față de elevi și pentru tendința de a contesta ordinele conducerii.Sorokin, pp. 147–148, 152, 172. Până în 1912 a fost transferat, cu acordul superiorilor, la Seminarul Ortodox din Pinsk.Sorokin, pp. 152, 172. Vezi și Aizenshtadt, pp. 19, 21
Potrivit lui Ghibănescu, Frățiman avea „inimă românească” și, în călătoriile sale în Basarabia, aduna cărți românești pentru biblioteca personală. Lingvistul Ioan Bianu considera că această activitate avea un caracter subversiv, întrucât Frățiman intenționa să ofere colecția sa unei viitoare Românii unite.Bianu, Ioan. "Ședința generală 15 maiu 1928. Raport asupra lucrărilor făcute în anul 1927—28", în Analele Academiei Române. Ședințele, Vol. XLVIII, 1927–1928, p. 92 Pregătirea sa îi permitea să predea religie, limba franceză și istorie universală. Fratele său Petru avea preocupări similare și, în 1904, a contribuit la întemeierea Societății Istorico-Arheologice din Basarabia.Prohin, pp. 454, 456 Considerat foarte instruit pentru un basarabean al epocii, Iustin a obținut și o diplomă a Institutului Imperial de Arheologie, devenind membru titular în 1907.
În anii 1914–1915, Frățiman s-a întors definitiv în Basarabia, fiind angajat la Școala Normală din Soroca,Aizenshtadt, p. 20 unde a avut acces, cu permisiunea Olgăi Catargiu, la biblioteca familiei acesteia. Activitatea sa a fost întreruptă după ce a început să militeze pentru introducerea alfabetului latinProhin, p. 454 și a fost suspectat ca „românofil”. Istoricul Iurie Colesnic consideră că acuzațiile împotriva sa au fost calomnii ale unor profesori șovini, conduși de un anume Haliutin (). Potrivit lui Paul Vataman, a fost sancționat și pentru deținerea unor cărți interzise în mai multe limbi. În vara anului 1916 a fost arestat la Soroca și apoi deportat în Asia Centrală, în regiunea Turgai;Aizenshtadt, p. 20. Vezi și Colesnic, pp. 290, 291 unele surse, inclusiv Frățiman însuși,Colesnic, p. 292 susțin că ar fi fost internat și în Siberia. În exil, ar fi studiat obiceiurile comunităților moldovenești din Rusia.Colesnic, p. 290
Funcționar în Republica Democratică Moldovenească Frățiman se afla încă în afara Basarabiei în timpul Revoluției din Februarie, după care provincia a intrat într-un proces de autoguvernare, urmat de unirea cu România. La 4 mai 1917, împreună cu Emanoil Catelli, reprezentant al comunității românești din gubernia Herson, a adresat o scrisoare Guvernului Provizoriu Rus, solicitând recunoașterea drepturilor românilor și descriind „Dacia istorică” drept patrie etnică. În mai–iunie a participat la Congresul Învățătorilor Moldoveni de la Odesa, unde a susținut introducerea învățământului în „limba moldovenească” în comunitățile românești și înființarea unei episcopii românești la Dubăsari.Rotaru, pp. 110–111, 287–288. Vezi și Colesnic, p. 291 Alți autori, precum Onisifor Ghibu, menționează că a cerut și alipirea localităților românești din regiunile Herson și Odesa la Basarabia.Rotaru, pp. 287, 359 Ghibu se afla în audiență când a vorbit Frățiman și a relatat că nu a fost impresionat: „Profesorul Iustin Frățiman [ne cere] tot felul de «sacrificii»; este cu totul imprecis.”Ghibu, Onisifor. "Documentele continuității. În vîltoarea revoluției rusești (XXII)", în Vatra, Vol. XXIII, nr. 5, mai 1993, p. 10
Frățiman s-a întors în Basarabia până în luna mai, când memoriile sale din exil au fost publicate simultan în două ziare locale, Svobodnaya Bessarabia și Nash Golos. La 17 iunie, el s-a alăturat unui corp de profesori însărcinat cu românizarea școlilor basarabene, care includea adoptarea grafiei latine; a predat, de asemenea, istoria României.Colesnic, pp. 291–292; Poștarencu, pp. 67–68 În august a fost creat un Directorat basarabean pentru școli și biserici, format din localnici, alături de nou-veniți din alte regiuni locuite de români. Din acest din urmă grup făcea parte și Ovid Țopa, care îl admira pe Frățiman ca fiind singurul său coleg basarabean „radical”, în sensul că doar el susținea o latinizare rapidă.Țopa, Ovid. "Chișinău: 1917–1918 (Fragmente din amintirile unui refugiat bucovinean)", în Mesager Bucovinean, Vol. XV, nr. 1, 2018, p. 36 Ghibu, care supraveghea activitatea profesorilor locali, a remarcat că atât Frățiman, cât și Alexei Mateevici erau entuziaști și bine orientați politic, dar incompetenți.Colesnic, pp. 291–292 Ghibu adaugă:Colesnic, pp. 193–194, 292
În octombrie, Frățiman a candidat pentru un post la instituția sa de formare, Seminarul Teologic, declarându-și intenția de a preda toate cursurile în limba română. A picat examenul, fiind preferați candidați mai experimentați, precum George Tofan și Liviu Marian.Poștarencu, p. 69. Vezi și Colesnic, p. 292 Continuându-și interesul pentru studiul istoriei locale și al etnologiei, el a contribuit la înființarea, la începutul anului 1918, a unei Societăți Istorico-Literare (denumită după Bogdan Petriceicu Hasdeu) și a fost admis în Academia Română din București.Colesnic, pp. 291, 293; Prohin, pp. 454, 456. Vezi și Cornea, p. 215 Din ianuarie 1918, Frățiman a fost membru al Consiliului Școlar din Republica Democratică Moldovenească.Poștarencu, p. 70 În luna următoare, publicația România Nouă a găzduit atacul său la adresa unor colegi, precum Alexander Hrișcă-Hriscov, care votaseră împotriva introducerii imediate a unui curriculum în limba română în învățământul secundar din republică. Deși aceștia invocaseră lipsa cadrelor didactice calificate, Frățiman susținuse recrutarea masivă de personal din România, Bucovina și din „alte ținuturi locuite de români”."Școalele secundare din Basarabia", în Mișcarea, 25 februarie 1918, p. 1