thumb|right|200px|Stema actuală a Buzăului. Simbolurile reflectă istoria orașului: pasărea Phoenix simbolizează renașterea orașului după distrugerile succesive; armele încrucișate și coroana arată luptele duse în zona orașului; palatul reprezintă Palatul Comunal, clădire–simbol reprezentativă pentru perioada de înflorire din secolele al XIX-lea–al XX-lea Istoria scrisă a orașului Buzău începe odată cu cea a Țării Românești, statutul său de târg și punct de vamă fiind certificat de un document din timpul voievodului Dan al II-lea. Descoperirile arheologice din culturile Gumelnița și Monteoru arată prezența omului în regiune înaintea erei creștine. Un document din anul 376 menționează un râu cu numele Mousaios, aceasta fiind cea mai veche atestare a numelui orașului, nume pe care l-a primit de la acest râu, pe al cărui mal se află. În secolul al IV-lea e.n., goții, care ocupau și spațiul buzoian, sunt alungați de aici de huni.Practicile barbare ale migratorilor care ne-au traversat teritoriile. Hunii colecționau craniile inamicilor, pe care le transformau în cupe de băut, 21 octombrie 2015, Iulian Bunila, Adevărul, accesat la 5 septembrie 2016 În perioada medievală a existat și o cetate a Buzăului, despre care s-au păstrat doar câteva mențiuni în documente străine, iar târgul, menționat ca fiind deja existent la 1431, a devenit și sediu episcopal ortodox în secolul al XVI-lea.

Începând cu secolul al XVII-lea, a început o perioadă în care numeroase lupte și invazii, precum și dezastre naturale (epidemii, cutremure), au condus la distrugerea și depopularea Buzăului. Orașul însă a fost mereu reconstruit, localnicii punând simbolul păsării Phoenix pe stema orașului, ca simbol al renașterii.

Secolul al XIX-lea a adus o perioadă de înflorire culturală și economică a Buzăului. În această perioadă a fost construit Palatul Comunal, clădirea–simbol a orașului, care a devenit centru industrial și nod feroviar. În timpul Primului Război Mondial, Buzăul a fost ocupat de trupe germane, mulți locuitori refugiindu-se de forțele de ocupație în satele din preajmă sau în Moldova. Dezvoltarea orașului a fost frânată temporar, dar s-a reluat după război. După cel de al Doilea Război Mondial, industrializarea Buzăului a fost accelerată forțat, populația sa triplându-se în mai puțin de 50 de ani. După revoluția din 1989, economia puternic industrializată a fost reașezată într-un context capitalist.

Descoperiri arheologice preistorice și antice

În parcul Crâng, s-au descoperit așezări din neolitic (cultura Gumelnița). Tot în parcul Crâng s-a descoperit un mormânt din epoca bronzului (cultura Monteoru), tot de atunci datând și un topor celtic găsit în preajma orașului. În zona industrială Buzău-Sud au fost descoperite așezări geto-dacice, atribuite culturii Sântana de Mureș.

Martiriul lui Sava Gotul

right|thumb|upright|Obeliscul din parcul Crâng, monument ce marchează 1600 de ani de la martiriul lui Sava Gotul, cea mai veche atestare documentară a numelui de Buzău Prima mențiune documentară a râului Buzău (sub numele de Mousaios) este din secolul al IV-lea: într-o scrisoare din anul 376, trimisă de Iunnius Soranus, guvernatorul Scythiei Minor, arhiepiscopului din Caesarea Mazaca, se relatează martirizarea, la 12 aprilie 372, a misionarului creștin Sava, înecat de către goți în râul Buzău. Copii ale documentului Pătimirea Sfântului Sava se păstrează la Biblioteca Vaticanului și Biblioteca San Marco din Veneția. Unele lucrări consideră că documentul de la Veneția reprezintă prima atestare documentară a Buzăului, dar altele consideră că el face referire doar la râul Buzău și că astfel prima atestare documentară adevărată a orașului Buzău ar fi documentul din 1431 din timpul lui Dan al II-lea.Județele României Socialiste, p. 164Monografia Colegiului B. P. Hasdeu, p. 5

Cetatea medievală a Buzăului Nu s-au păstrat nici măcar ruine vizibile din perioada medievală, dar există referințe la o cetate medievală a Buzăului. În Mică enciclopedie istorică, lucrare publicată de Muzeul Județean Buzău, este citat raguzanul Giacomo di Pietro Luccari, care face referire la această cetate într-un paragraf din Copioso Ristretto de gli Annali di Rausa. Urme ale acestei cetăți medievale, datate secolul al XIII-lea, au fost descoperite în urma unor săpături în zona centrală a orașului. Gheorghe Petcu îl citează în monografia sa pe Gustav Treiber, despre care afirmă că, în Siebenbürgische Vierteljahresschrift scria că în secolul al XII-lea orașul era înconjurat de un zid cu patru porți în cele patru direcții principale.

Târg și sediu episcopal thumb|upright|left|Biserica Banului Prima menționare documentară a Buzăului ca târg și punct de vamă într-un document intern este cel emis la 30 ianuarie 1431 de domnitorul Dan al II-lea privind acordarea unor privilegii de comerț brașovenilor, la trecerea lor prin târgurile Munteniei, între care și Buzăul (care este denumit târg și punct de vamă), la fel ca în timpul domnitorului Mircea cel Bătrân. Actul sugerează că orașul avea titulatura de târg cel puțin dinainte de domnia lui Mircea cel Bătrân, fapt susținut și de inexistența unui privilegiu domnesc de înființare a orașului, cum a fost cazul altor târguri medievale muntenești, cum ar fi Târgșor. Târgul Buzău se afla pe Drumul Bogdanului, drum comercial ce lega Țara Românească de Moldova, strada principală, Drumul Târgului, făcând parte din acest drum.

Episcopia Buzăului este atestată documentar la 1525, în timpul lui Radu de la Afumați, data cea mai probabilă a înființării sale fiind considerată anul 1500, în timpul domniei lui Radu cel Mare. Astfel, orașul a devenit reședință episcopală.

thumb|right|Harta din 1507 de Beneventanus și Wapowski, unde orașul, cu numele Boza, apare între curbura Carpaților și Dunăre. În 1507, Buzăul figurează (sub numele de Boza) pe o hartă a Lituaniei și a regatelor Poloniei, Boemiei și Ungariei, realizată de Marcus Beneventanus și Bernard Wapowski. La acea vreme, orașul era al patrulea ca mărime din Țara Românească, și partener comercial al Brașovului. Între 1503 și 1515, negustorii din Buzău au comercializat marfă în valoare de 2.245.835 aspriPetcu, 2002, p. 23 (o monedă otomană). Un document datat 1536 arată că orașul era administrat de un județ (primar) și 12 pârgari aleși. Complexul episcopiei este legat de centrul orașului și de parcul Crâng (la vremea aceea, o pădure mare aflată lângă oraș) de o rețea subterană de tunele, care datează din secolul al XVI-lea. Rolul acestor tunele era acela de stocare a proviziilor și de a furniza o cale de evacuare a cetățenilor în caz de pericol.

În anul 1571 a fost construită mănăstirea Banului, ctitorie a lui Andronic Cantacuzino. Mănăstirea este denumită a Banului, după numele dregătoriei ctitorului, din 1618. În 1722, biserica a fost rezidită de Andreiana, soția lui Șerban Cantacuzino. În 1884, la pictarea Bisericii a participat și Gheorghe Tattarescu. Din 1575 datează cea mai veche atestare a Bazarului—al doilea din Țara Românească—piață permanentă cu dughene, prăvălii, pivnițe, magazii. Orașul era la acea vreme compus din patru părți principale: episcopia, mănăstirea Banului, târgul vechi și orașul, ultimul aflat între mănăstire și episcopie.

În ultimul deceniu al secolului al XVI-lea, 18.000 de sârbi s-au stabilit în Țara Românească. Câteva familii au venit în Buzău, construindu-și casele într-o zonă de lângă râul Buzău, cunoscută până astăzi sub numele de Sârbi. Ulterior, în anii 1792-1838, mulți refugiați bulgari s-au stabilit în același cartier. Datorită similitudinilor între limbile vorbite de cele două grupuri etnice, localnicii au numit și pe noii veniți tot sârbi. Bulgarilor li s-a dat pământ în apropierea râului, unde au înființat grădini de zarzavaturi. Minoritățile etnice sârbe și bulgare nu și-au păstrat identitatea și limba, recensământul din 2002 arătând prezența a doar patru sârbi și patru bulgari în oraș. Amintirea existenței acestor comunități a rămas, însă, prin faptul că, în oraș, legumicultorii sunt încă denumiți sârbi.

Distrugeri succesive thumb|right|Casa Vergu-Mănăilă, cea mai veche clădire din Buzău, care datează din anii 1780. Este singura clădire din oraș din vremea distrugerilor Buzăului (secolele al XVII-lea – al XVIII-lea) Sfârșitul Evului Mediu a adus orașului un val de distrugeri, Buzăul fiind complet sau parțial devastat de războaie repetate și invazii militare străine, dar și de catastrofe naturale.

Armata lui Mihai Viteazul a staționat în Buzău în 1596. După plecarea acesteia, orașul a fost devastat în 1597 de raiduri otomane și tătărești. În anul următor, Mihai Viteazul a adus daruri locuitorilor orașului, pentru a compensa pagubele. Cronicarul Balthasar Walter descrie invazia tătărească din 1597:

În aprilie 1616, multe case din Buzău au fost arse în timpul unei invazii polone. Locuitorii s-au refugiat în munții și pădurile din împrejurimi. Toate titlurile de proprietate funciară s-au pierdut la acestă dată. Un an mai târziu, în iulie 1617, orașul a fost ocupat din nou de armata otomană.

Buzău a fost devastat din nou de tătari în 1623, după cum arată o scrisoare a lui Matei Basarab din 1633:

thumb|left|upright=1.5|Buzăul pe harta Țării Românești din secolul al XVI-lea, de stolnicul Constantin Cantacuzino; vezi aici harta completă. O invazie turcească din 1659 a dus la distrugerea totală a Buzăului, mulți locuitori fiind luați prizonieri. În 1679 Buzăul a fost din nou distrus de otomani. Orașul a fost reconstruit de fiecare dată, apărând astfel pe o hartă din 1700 a Țării Românești, tipărită la Padova de stolnicul Constantin Cantacuzino. Pe hartă figurează alte 22 de orașe și târguri din țară.

După o perioadă de pace relativă, timp în care episcopia a primit finanțări de la domnitor pentru a deschide o școală în greacă și o alta în slavonă, în 1739, în timpul unui război ruso-turc, trupele rusești și cazacii lui Frilow au devastat Buzăul, luându-l pe episcop cu ei.

thumb|right|200px|Cel mai vechi sigiliu al Buzăului (1831), cu o pasăre Phoenix, simbol al repetatei renașteri a orașului după distrugeri În timpul altui război ruso-turc, în anii 1768-1774, oastea otomană a ars toate casele și prăvăliile, din oraș nerămânând nicio clădire întreagă. Biserica episcopiei a fost și ea distrusă, iar episcopul s-a mutat temporar la București. Biserica mănăstirii Banului a fost singura care a rămas întreagă, aceasta fiind însă distrusă și ea în 1774 de un cutremur. De asemenea, în timpul Războiului ruso-turc din 1787-1792, orașul a fost distrus din nou. Lungul șir de războaie devastatoare a continuat în 1806 și 1807, când armata otomană a ars din nou Buzăul, ucigând 230 de oameni. Localnicii au fugit în valea Nișcovului, orașul rămânând practic abandonat până la reîntoarcerea lor în 1812, după terminarea războiului. Înainte de acest război, un nou cutremur puternic, în 1802, a dărâmat toate bisericile din oraș.

Epidemiile de holeră și de ciumă bubonică de la începutul secolului al XIX-lea au decimat și ele populația orașului (vezi Ciuma lui Caragea).

Ultimul război care a devastat orașul a fost în 1821 în timpul războiului grec de independență, când luptele dintre turci și Eteria au dus la devastarea orașului. Ispravnicii din oraș spuneau: „Locuitorii refuză să se întoarcă la casele lor, iar pe noi ne-au lăsat singuri”. După aceasta, în urma adoptării Regulamentului Organic, a început o perioadă de reconstrucție și modernizare. Țara Românească a încetat să mai fie teatru de operațiuni în războaiele dintre Imperiul Otoman și Rusia, conflictele mutându-se în Crimeea, Balcanii de Vest și de Sud și în Caucaz.

Astfel, deși Buzău este atestat documentar ca târg din 1431, cea mai veche clădire din oraș este Casa Vergu-Mănăilă, construită în secolul al XVIII-lea, în preajma anului 1780. Casa Vergu-Mănăilă era proprietatea unei familii boierești, numită Vergu, care deținea și o cârciumă și o brutărie în oraș.

Dezvoltarea din secolul al XIX-lea