Barocul este un stil în arhitectură, muzică, dans, pictură, sculptură și alte arte care înfloriseră în Europa de la începutul secolului al XVII-lea până în anii 1740, „stingându-se” în deceniul următor. Pe teritoriile imperiilor spaniol și portughez, inclusiv în Peninsula Iberică, a continuat, împreună cu noi stiluri, până în primul deceniu al anilor 1800
A succedat arta renascentistă și manierismul, și a precedat rococoul și neoclasicismul. A fost susținut de Biserica Catolică, ca un mijloc de a combate simplitatea și austeritatea arhitecturii, artei și muzicii protestante, chiar dacă arta barocă de tip luteran s-a dezvoltat și în anumite părți ale Europei.
Stilul baroc folosea contrastul, mișcarea, detaliile exuberante, culoarea profundă, măreția și surpriza pentru producerea unui sentiment de uimire. Stilul a apărut la începutul secolului al XVII-lea, în Roma, apoi răspândindu-se rapid în Franța, Italia de nord, Spania și Portugalia, iar mai târziu în Austria, sudul Germaniei și Rusia. Până în anii 1730, evoluase într-un stil și mai flamboiant, numit rocaille sau rococo, care a apărut în Franța și Europa Centrală până la mijlocul secolului al XVIII-lea.
În artele decorativă se produce un exces de ornamentație. Îndepărtarea de la clasicismul renascentist are anumite căi proprii în fiecare țară. Dar o caracteristică generală e aceea că peste tot punctul de plecare îl constituie elementele ornamentale introduse de Renaștere. Repertoriul clasic e aglomerat, îndesit, suprapus, încărcat, cu scopul de a stârni efecte de șoc. Motive noi introduse de baroc sunt: cartușul, trofeele și armele, coșuri cu fructe sau flori, și altele, realizate în marchetărie, stucaturi, sau sculptate.
Etimologie
Cuvântul românesc „baroc” provine direct din franceză. Unii cercetători afirmă că termenul francez provine de la cuvântul portughez „barroco” (în traducere „o perlă defectuoasă”), care e posibil să derive de la latinescul „verruca”, („verucă”) sau de la un cuvânt cu sufixul „-ǒccu” (comun în Iberia pre-romană). Alte surse sugerează un termen latin medieval folosit în logică, „baroco”, ca fiind cea mai probabilă sursă.Robert Hudson Vincent, Modern Language Quarterly, Volume 80, Issue 3 (September 2019)
În secolul al XVI-lea, cuvântul latin medieval „baroco” a trecut dincolo de logica scolastică și era folosit pentru a caracteriza orice care părea absurd de complex. Filozoful francez Michel de Montaigne (1533-1592) a asociat termenul „baroco” cu „Bizar și inutil de complicat”. Alte surse timpurii asociază barocul cu magia, complexitatea, confuzia și excesul.
Cuvântul „baroc” a fost asociat și cu perlele neregulate înainte de secolul al XVIII-lea. „Baroque“-ul francez și „barroco”-ul portughez erau termeni asociați adesea cu bijuteriile. Un exemplu din 1531 folosește termenul ca să descrie perlele într-un inventar al comorilor a lui Carol al V-lea al Franței.Michael Meere, French Renaissance and Baroque Drama: Text, Performance, Theory, Rowman & Littlefield, 2015, Mai târziu, cuvântul apare într-o ediție din 1694 a Le Dictionnaire de l’Académie Française, care descrie „broque”-ul ca fiind „folosit doar pentru perlele care sunt imperfect de rotunde.”"se dit seulement des perles qui sont d'une rondeur fort imparfaite". Le Dictionnaire de l'Académie Française (1694) Un dicționar portughez din 1728 descrie într-un mod asemănător „barroco”-ul ca însemnând „o perla inegală și de proastă calitate”.
O derivare alternativă a cuvântului „baroc” sugerează numele pictorului italian Federico Barocci (1528–1612), ale cărui opere au influențat stilul.: "But Klein suggests the name may be from Italian painter Federico Barocci (1528–1612), whose work influenced the style."
În secolul al XVIII-lea termenul a început să fie folosit ca să descrie muzica, și nu într-un mod lingușitor. Într-o recenzie satirică anonimă a premierei lui Hippolyte et Aricie, de Jean-Philippe Rameau, în octombrie 1733, care a fost tipărită în Mercure de France în mai 1734, criticul a scris că noutatea în această operă este „du barocque”, plângându-se că muzica nu avea o melodie coerentă, nu se confrunta cu disonanțele, schimbă în mod constant cheia și contorul, și trecea rapid prin fiecare dispozitiv compozițional.Claude V. Palisca, "Baroque". The New Grove Dictionary of Music and Musicians, a doua ediție, editată de Stanley Sadie și John Tyrrell (London: Macmillan Publishers, 2001).
În 1762, Le Dictionnaire de l'Académie Française a consemnat că termenul poate să descrie figurat ceva „neregulat, bizar sau inegal”."se dit aussi au figuré, pour irrégulier, bizarre, inégale." Le Dictionnaire de l'Académie Française (1762)
Jean-Jacques Rousseau, care erau un muzician și compozitor, precum și filozof, a scris în 1768 în Enciclopédie: „Muzica barocă este aceea în care armonia este confundată și încărcată de modulări și disonanțe. Cântarea este aspră și nefirească, intonația este dificilă și mișcarea limitată. Se pare că termenul provine de la cuvântul „baroco” folosit de logicieni.”.Encyclopedie; Lettre sur la Musique Française sub conducerea lui Denis Diderot
În 1788, Quatremère de Quincy a definit termenul în Encyclopédie Méthodique ca „un stil arhitectural care e foarte împodobit și chinuit”.<ref>Quatremère de Quincy, Encyclopédie Méthodique, 'Architecture, volume 1, cited by , B. Migliorini, Manierismo, baròcco, rococò, Rome, 1962, p. 46</ref>
Termenii francezi „style baroque” și „musique baroque” au apărut în Le Dictionnaire de l’Académie Française în 1835. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, criticii de artă și istoricii au adoptat termenul „baroc” ca o modalitate de a ridiculiza arta post-renascentistă. Acesta a fost sensul cuvântului folosit în 1855 de istoricul de artă Jacob Burckhardt, care a scris că artiștii baroci „disprețuiau și abuzau detaliile” pentru că le lipsea „respectul pentru tradiție”.
În 1888, istoricul de artă Heinrich Wölfflin a publicat prima lucrare academică serioasă asupra stilului, Renaissance und Barock, care a descris diferențele dintre pictura, sculptura și arhitectura renascentiste și cele baroce.Hopkins, Owen, Les Styles en Architecture (2014), p. 70.
Arhitectura: origini și caracteristici
Barocul în arhitectură a fost rezultatul doctrinelor adoptate de Biserica Catolică la Conciliul Tridentin în 1545–1563, ca răspuns la Reforma Protestantă. Prima fază a Contrareformei impunea un stil academic sever asupra arhitecturii religioase, care apelase la intelectuali, dar nu la masa credincioșilor. Conciliul Tridentin a decis în schimb să apeleze la un public mai popular și a declarat că artele ar trebui să comunice teme religioase cu implicare directă și emoțională. Hughes, J. Quentin (1953). The Influence of Italian Mannerism Upon Maltese Architecture . Melitensiawath. Retrieved 8 July 2016. pp. 104–110.Helen Gardner, Fred S. Kleiner, and Christin J. Mamiya, Gardner's Art Through the Ages (Belmont, CA: Thomson/Wadsworth, 2005), p. 516. Arta barocă luterană s-a dezvoltat ca un semn al identității, ca răspuns la beeldenstorm al calviniștilor.
Bisericile baroce sunt proiectate cu un spațiu central mare, unde credincioșii ar putea să fie aproape de altar, cu o cupolă ridicată, permițând luminii să lumineze biserica de dedesubt. Cupola e una dintre trăsăturile simbolice centrale ale arhitecturii baroce care ilustrează unirea dintre ceruri și pământ, interiorul cupolei fiind decorat generos cu picturi cu îngeri și sfinți și cu statuete de stuc cu îngeri, dând impresia celor de mai jos că se uită spre rai.Ducher, pg. 102 O altă trăsătură a bisericilor baroce este quadratura; picturi trompe-l'œil pe tavan înconjurate de stucaturi, fie reale, fie pictate, aglomerate cu picturi cu sfinți și îngeri și conectate prin detalii arhitecturale cu balustrade și console. Picturile quadratura cu atlanți sub cornișe par să susțină tavanul bisericii. Spre deosebire de plafoanele pictate ale lui Michelangelo din Capela Sixtină, care au combinat diferite scene, fiecare cu propria perspectivă, ca să fie privite pe rând, picturile baroce de pe tavane sunt create cu atenție, astfel încât privitorul de pe podeaua bisericii să vadă întregul tavan în perspectivă corectă, ca și cum figurile ar fi reale.
Interiorul bisericilor baroce deveneau din ce în ce mai ornamentate în anumite perioade și se concentrau în jurul altarului, de obicei așezat sub cupolă. Unele dintre cele mai cunoscute opere decorative baroce sunt Scaunul Sfântului Petru (1647–53) și Baldachinul Sfântului Petru (1623–34), ambele de Gian Lorenzo Bernini, în Bazilica Sfântul Petru din Roma. Baldachinul Sfântului Petru este un exemplu al echilibrului contrariilor în arta barocă; proporțiile gigantice ale operei, cu ușurința aparentă a baldachinului; și contrastul dintre coloanele răsucite solide, bronzul, aurul și marmura operei cu draperiile curgătoare ale îngerilor de pe baldachin.Ducher (1988) p. 106-107 Frauenkirche din Dresda servește ca un exemplu important al artei baroce luterane, care a fost finalizată în 1743 după ce a fost comandată de consiliul luteran al orașului Dresda și a fost „comparată de observatorii din secolul al XVIII-lea cu Sfântul Petru din Roma”.
Coloanele răsucite din interiorul bisericilor sunt una dintre principalele trăsăturile ale barocului. Oferă atât un sentiment de mișcare, cât și un mod dramatic de a reflecta lumina. Cartușul e un alt ornament caracteristic ornamentării baroce. Acestea erau plăci mari sculptate din marmură sau piatră, de obicei ovale și cu o suprafață rotunjită, care conținea imagini sau text cu litere aurite și erau așezate ca decorațiuni interioare sau deasupra ușilor clădirilor, transmițând mesaje celor de mai jos. Au avut o mare varietate de versiuni de-a lungul timpului și au fost găsite în toate tipurile de clădiri, de la catedrale și palate până la capele mici.Ducher (1988), pg. 102
Arhitecții baroc foloseau uneori perspectiva forțată ca să creeze iluzii. Pentru Palatul Spada din Roma, Borromini a folosit coloane cu dimensiuni în scădere, o podea de îngustare și statuie în miniatură din grădina de dincolo ca să creeze iluzia că un pasaj avea o lungime de 30 de metri, când avea de fapt doar șapte metri lungime. O statuie de la sfârșitul pasajului pare să aibă dimensiuni naturale, chiar dacă are doar 60 de centimetri înălțime. Borromini a proiectat iluzia cu ajutorul unui matematician.
Arhitectura barocă italiană
Prima clădire din Roma care a avut o fațadă barocă a fost Biserica Il Gesù în 1584; era clar după standardele baroce de mai târziu, dar a marcat o ruptură de fațadele tradiționale renascentiste care au precedat-o. Interiorul acestei biserici a rămas foarte auster o perioadă, până când a fost ornamentat intens.
La Roma în 1605, Paul al V-lea a devenit primul dintr-o serie de papi care au comandat construirea de bazilici și biserici concepute astfel încât sâ inspire emoția și uimirea printr-o proliferare de forme și o bogăție de culori și efecte dramatice.Cabanne (1988) page 12 Printre cele mai influente monumente ale barocului timpuriu au fost fațada Bazilicii Sfântul Petru (1606-1619), precum și noua navă și loggia care au legat fațada cu cupola lui Michelangelo din biserica anterioară. Noul proiect a creat un contrast dramatic între cupola în creștere și fațada disproporționat de lată, și contrastul pe fațada însăși între coloanele dorice și marea masă a porticului.Ducher (1988)
În mijlocul secolului al XVII-lea, stilul a atins apogeul. Multe lucrări monumentale au fost comandate de papii Urban al VIII-lea și Alexandru al VII-lea. Sculptorul și arhitectul Gian Lorenzo Bernini a proiectat o nouă colonadă cvadruplă în jurul Pieței Sfântul Petru (1656-1667). Cele trei galerii de coloane dintr-o elipsă uriașă echilibrează cupola supradimensionată și îi dau bisericii și pieței o unitate și o atmosferă de teatru uriaș.Ducher (1988) p. 104.